La o privire
Cum te miștiConvoi organizat, ghid obligatoriu
Doar în convoi organizat, cu ghid local și vehicul 4x4.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Mauritania
must-see · votează
Chinguetti a fost întemeiat pe la anul 777 și a devenit un popas obligatoriu pe ruta caravanelor dintre Timbuktu și coasta mediteraneană - se spune că orașul putea găzdui simultan până la 30.000 de cămile. În același timp, orașul a devenit punct de adunare pentru pelerinii vest-africani care porneau spre Mecca, iar traficul constant de oameni religioși a dus la construcția unei moschei mari din piatră și la înființarea unor mici biblioteci pentru păstrarea textelor religioase și științifice lăsate în urmă. Din cele aproape 30 de biblioteci care existau acum o jumătate de secol, azi au mai rămas doar cinci, cu în jur de 1.300 de manuscrise coranice adunate la un loc, plus acte civile - contracte, testamente, hotărâri judecătorești. Cel mai vechi manuscris cunoscut datează din secolul XI și e scris pe hârtie chinezească, ajunsă până aici prin comerțul transsaharian. UNESCO a înscris Chinguetti pe lista patrimoniului mondial în 1996, alături de celelalte trei orașe-caravană: Ouadane, Tichitt și Oualata.
Oualata a fost întemeiat prin secolele XI-XII și a făcut parte din Imperiul Ghana, ajungând să înflorească în secolele XIII-XIV ca terminus sudic al rutelor comerciale transsahariene. Din a doua jumătate a secolului XIV, Timbuktu i-a luat treptat locul ca punct principal de schimb, iar Oualata a intrat într-un declin lent din care nu și-a mai revenit complet. Ce a rămas e un stil arhitectural distinct - fațadele caselor sunt acoperite cu motive geometrice pictate în alb și roșiatic, un obicei transmis din generație în generație aproape exclusiv prin femeile orașului. Aceleași modele geometrice apar și pe hena de pe mâinile și picioarele femeilor mauritane, în bijuterii, pe covoare și chiar pe bancnotele naționale - practic o semnătură vizuală a întregii culturi, nu doar a orașului. UNESCO a inclus Oualata pe lista patrimoniului mondial în 1996, alături de Chinguetti, Ouadane și Tichitt.
Linia ferată a fost construită între 1960 și 1963 ca să lege minele de fier de la Zouérat de portul Nouadhibou, pe o distanță de 704 km, și a fost naționalizată în 1974 sub compania de stat SNIM. De atunci, exportul de minereu transportat pe ea a rămas una dintre principalele surse de venit ale Mauritaniei. Trenurile ajung la aproape 3 km lungime - două locomotive diesel-electrice trăgând 200-210 vagoane, fiecare cu până la 84 de tone de minereu - ceea ce îl face, după majoritatea clasamentelor, cel mai lung tren regulat din lume. Din tot acel șir de vagoane deschise, unul singur, ultimul, e vagon de pasageri; restul călătorilor care urcă în vagoanele deschise cu minereu o fac neoficial, acoperiți de praf de fier din cap până în picioare.
Orașe
cost · ce vezi
Nouakchott nu are un trecut de secole ca alte capitale - a fost construit de la zero pornind din 1958, ca oraș nou al Mauritaniei care tocmai se pregătea de independență. Înainte de asta era doar un sat de pescari fortificat, un ksar mic pe coastă. Primul președinte, Moktar Ould Daddah, a ales exact locul ăsta ca să evite orice discuție despre dacă noua capitală aparține arabilor și berberilor din nord sau populației subsahariene din sud - un teren neutru între Saint-Louis (Senegal) și Nouadhibou. Piatra de temelie s-a pus pe 5 martie 1958, iar orașul a fost gândit inițial pentru doar 15.000 de oameni. Azi are peste un milion de locuitori, pentru că secetele din anii '70-'80 au împins mii de nomazi din interior spre coastă, iar orașul a crescut mult peste orice plan inițial - cartiere întregi au apărut needucat, fără infrastructură. E genul de capitală prinsă direct între Sahara și Atlantic, cu nisip care înaintează constant peste străzi. Cel mai autentic loc din oraș rămâne portul de pescuit (Port de Pêche), unde sute de pirogi colorate trag la mal după-amiaza și tot peștele se descarcă și se vinde manual, pe plajă, fără nicio infrastructură turistică.
Chinguetti a apărut în secolul XIII ca punct de oprire pe rutele trans-sahariene, exact acolo unde caravanele de cămile își reorganizau încărcăturile înainte să traverseze restul deșertului. A devenit rapid mai mult decât un simplu popas comercial: în secolele următoare orașul a strâns zeci de biblioteci private cu manuscrise de drept islamic, astronomie, matematică și poezie, motiv pentru care a primit porecla „Sorbona Saharei”. UNESCO a inclus orașul vechi în patrimoniul mondial în 1996, alături de Ouadane, Tichit și Oualata. Din cele aproximativ 30 de biblioteci active în secolul XVIII, mai funcționează azi doar 4-6, păstrate de familii care încă țin manuscrisele acasă, nu într-un muzeu - practic bați la ușă și cineva îți scoate colecția din cutii vechi de lemn. Orașul e literalmente sub asediul nisipului: dunele au înghițit deja marginea vestică, iar case întregi din vechiul ksar au fost abandonate pentru că nisipul le-a acoperit.
Atar e capitala regiunii Adrar și punctul din care pornește practic orice explorare a platoului - un ținut locuit încă din neolitic, cu gravuri rupestre care o demonstrează, și una dintre cele mai vechi așezări continue din toată Africa de Vest. Poziția lui, adăpostită natural în deșert, l-a făcut de secole un punct-cheie pe rutele trans-sahariene; spre deosebire de orașele-muzeu din jur, Atar a rămas mereu un oraș funcțional - piață, garaje, ateliere. Diferența e că aici găsești infrastructura practică pe care Chinguetti sau Ouadane n-o au: singurul spital ceva mai serios din toată regiunea e la Atar, la fel și agențiile care organizează ieșirile cu 4x4. La doar câțiva kilometri, oaza Terjit rupe complet monotonia platoului - o crăpătură în stâncă plină de palmieri și izvoare, complet altfel decât regul plat din jur.
Nouadhibou s-a dezvoltat pe o peninsulă îngustă de 65 km, împărțită cu Sahara Occidentală, în jurul portului de pescuit și al exportului de minereu de fier - e al doilea oraș ca mărime din Mauritania. Portul găzduiește cel mai mare cimitir de nave din lume, peste 300 de vase scufundate sau abandonate, ajunse acolo nu din vreun accident, ci din corupție pură: în anii '80, când statul a naționalizat industria pescuitului, funcționarii din port luau mită de la proprietarii de vase ca să le lase pur și simplu „pierdute” în golf. Aici se termină și singura linie de cale ferată din Mauritania - trenul de minereu care vine din minele de la Zouérat, la aproape 700 km depărtare, cu garnituri de până la 3 km lungime, printre cele mai lungi trenuri din lume. Un vagon e rezervat pasagerilor, iar localnicii și călătorii mai aventuroși urcă în restul trenului, în vagoanele deschise de marfă, pentru o călătorie dură dar memorabilă.
Oualata a apărut între secolele XI-XII și a devenit, de prin 1200, principalul capăt sudic al rutelor trans-sahariene, luând locul orașului Aoudaghost. A înflorit ca centru comercial și religios până în secolul XVI - aici se schimba sarea și mărfurile nord-africane pe aurul, fildeșul și sclavii din vest, iar în 1352 exploratorul Ibn Battuta a trecut chiar el pe aici și a scris despre oraș. Ce-l deosebește vizual de celelalte orașe-caravană e arhitectura: în loc de piatră, casele din Oualata sunt din chirpici roșiatic, cu fațade pictate cu modele geometrice albe și ocru - o tradiție ținută de femei, care repictează casele după fiecare sezon ploios. E parte din același sit UNESCO din 1996 ca Chinguetti, dar mult mai puțin vizitat - fiind în extremitatea sud-estică a țării, aproape de granița cu Mali, practic n-are infrastructură turistică.