China

Beijingul a pornit ca oraș de frontieră — orașul Ji, capitala regatului Yan, acum peste 2.000 de ani, ridicat chiar la limita dintre stepa nordică și câmpia agricolă a Chinei, motiv pentru care avea nevoie constantă de fortificații (de aici și apropierea de Marele Zid). A devenit capitala întregii țări abia în 1264, când Kublai Khan a construit orașul Dadu al dinastiei Yuan în jurul unui șir de lacuri artificiale; apoi, în 1421, împăratul Yongle a mutat capitala Ming aici de la Nanjing și a ridicat Orașul Interzis, iar dinastia manciuriană Qing a continuat să conducă de aici până în 1911. Astăzi Beijingul e centrul politic al Chinei, nu cel economic — rolul de motor financiar l-a preluat Shanghai de prin anii '90 — dar rămâne singurul oraș din lume care a găzduit atât Olimpiada de vară (2008), cât și pe cea de iarnă (2022). Sub inelele largi de circulație ale orașului modern se ascunde încă planul vechi, gândit pe o axă strict nord-sud după principii cosmologice imperiale, cu Orașul Interzis exact în mijloc — o geometrie pe care o poți urmări clar pe orice hartă a orașului.

Shanghai a rămas un simplu oraș de piață și pescuit până în 1842, când Tratatul de la Nanjing — impus după Războiul Opiumului — a forțat China să-l deschidă comerțului străin. Britanicii, francezii și americanii au primit concesiuni cu autoritate proprie pe malul Huangpu, iar de-a lungul Bund-ului au ridicat, între anii 1920 și 1930, șirul de clădiri Beaux-Arts care există și azi — pe atunci sediile băncilor și caselor de comerț care făceau din Shanghai centrul financiar al Asiei de Est. Chiar peste apă, malul Pudong era până în 1990 doar depozite, fabrici și mahalale pentru muncitorii chinezi — o dovadă a inegalității din era concesiunilor. Abia atunci premierul Li Peng a anunțat deschiderea zonei, iar în trei decenii Pudong a devenit linia de zgârie-nori cu Turnul Perlei Orientale, Jin Mao și Turnul Shanghai, vizibilă din orice fotografie a orașului. Cele două maluri, la câteva sute de metri distanță, rezumă practic un secol și jumătate de istorie chineză.

Xi'an, cunoscut în trecut ca Chang'an, e cea mai veche capitală a Chinei care a supraviețuit până azi — a fost sediul de guvernare pentru 13 dinastii, de-a lungul a aproape 1.000 de ani, iar sub Tang era considerat cel mai mare și mai cosmopolit oraș din lume, capătul estic al Drumului Mătăsii. Pe străzile lui se amestecau negustori din Asia Centrală, Persia și lumea arabă, ceea ce explică și de ce orașul are azi unul dintre cele mai vechi cartiere musulmane din China. Armata de Teracotă, construită pentru mormântul primului împărat Qin Shi Huang, a stat îngropată și uitată timp de peste 2.000 de ani — a fost descoperită întâmplător abia în 1974, de niște fermieri care săpau o fântână, și a fost deschisă publicului ca muzeu abia în 1979. Practic, una dintre cele mai cunoscute minuni arheologice ale lumii e mai tânără, ca atracție turistică, decât mulți dintre bunicii noștri.

Peisajul de la Guilin s-a format acum aproximativ 300 de milioane de ani, când toată regiunea era sub o mare tropicală: straturile groase de calcar depuse atunci au fost erodate, de-a lungul a zeci de milioane de ani, în coloanele și vârfurile ascuțite specifice reliefului carstic de tip fenglin și fengcong. Frumusețea lor era deja proverbială în China cu multe secole în urmă — încă din dinastia Song se spunea că 'peisajul din Guilin e cel mai frumos de sub cer', o expresie care a rămas și azi. Cea mai mare parte a experienței cu adevărat spectaculoase nu se trăiește însă în orașul Guilin propriu-zis, ci mai la sud, în orășelul Yangshuo, de unde coloanele calcaroase se văd de aproape, de pe malul râului Li sau dintre orezăriile din jur. Guilin a rămas mai degrabă nodul de transport — aeroport, gară, hoteluri mari — iar Yangshuo a devenit inima vizuală a regiunii. Din 2014, zona face parte, alături de alte trei situri, din lista UNESCO a carstului sud-chinez.

Chengdu e unul dintre puținele orașe chineze care și-au păstrat numele aproape neschimbat de peste 2.400 de ani, de pe vremea când era capitala regiunii Shu, în bazinul fertil al Sichuanului — numit istoric 'Ținutul Abundenței' pentru recoltele lui bogate. Poziția lui l-a transformat de timpuriu într-un punct de trecere obligatoriu pentru comerțul dinspre China centrală spre Tibet și vestul îndepărtat. Astăzi orașul trăiește într-un ritm mult mai lejer decât alte metropole chineze: are cea mai mare densitate de ceainării din țară — peste 10.000, de trei ori mai multe decât cafenelele din New York — unde localnicii petrec ore întregi jucând mahjong. UNESCO l-a numit 'Oraș al Gastronomiei' în 2011, iar rezervațiile din jurul lui adăpostesc peste 30% din populația sălbatică rămasă de panda uriaș, motiv pentru care Chengdu a devenit, fără să caute asta, principalul punct de plecare pentru oricine vrea să vadă un panda în viață.

Hong Kong a intrat sub control britanic în 1841, după Primul Război al Opiumului, apoi s-a extins cu peninsula Kowloon în 1860 și cu Noile Teritorii, luate în arendă pe 99 de ani, în 1898. Aproape un secol și jumătate de administrație britanică au transformat un grup de insule și sate de pescari într-unul dintre marile porturi și centre financiare ale lumii, cu propria monedă, propriul sistem legal și circulație pe partea stângă — moșteniri care au rămas neschimbate și după predarea către China, la miezul nopții din 30 iunie spre 1 iulie 1997. Formula 'o țară, două sisteme' garantează Hong Kong-ului o graniță proprie, monedă proprie și un sistem legal separat de restul Chinei până în 2047 — practic un ceas care numără invers de câteva decenii deja. Contrastul se vede fizic în oraș: pe insula Hong Kong, cartiere ca Central sau Wan Chai păstrează încă aerul colonial britanic, în timp ce dincolo de graniță, în Shenzhen, totul e China continentală, cu alt sistem, altă monedă și alt internet.