Algeria

Cartierul e locuit cel puțin din secolul VI î.Hr., când fenicienii aveau aici un post comercial pe deal, deasupra golfului. Orașul-cetate propriu-zis a fost întemeiat în 944 de dinastia berberă Zirid, dar structura pe care o vezi azi - zidurile, palatele, rețeaua strânsă de străduțe - s-a format mai ales sub stăpânirea otomană, începută în secolul XVI, când Algerul a devenit una dintre cele mai importante baze navale ale Mediteranei. Ce-l diferențiază azi e densitatea aproape verticală: case albe înghesuite unele în altele, coborând în trepte de la citadelă spre port, cu ulițe atât de strâmte încât abia trec doi oameni unul lângă altul. E și cartierul care a găzduit rezistența algeriană în timpul Războiului de Independență - Bătălia Algerului din 1957 s-a dat exact pe străduțele astea, și povestea se simte prezentă la fiecare colț, nu doar în cărțile de istorie. UNESCO l-a trecut pe lista patrimoniului mondial în 1992, ca mărturie a unei structuri urbane tradiționale legate de un simț puternic al comunității, ceva ce se păstrează și azi în felul în care funcționează cartierul.

Masivul vulcanic din sudul profund al Algeriei se ridică pe o bază de rocă cristalină precambriană, veche de aproape 2 miliarde de ani, peste care s-au suprapus formațiuni vulcanice mult mai recente - de-asta peisajul arată ca o colecție de ace și conuri negre ieșite direct din deșert. Muntele Tahat, cel mai înalt vârf, ajunge la 2.918 metri. Regiunea e ținutul tuaregilor Kel Ahaggar, iar lângă oaza Abalessa, nu departe de Tamanrasset, se află mormântul atribuit lui Tin Hinan, femeia considerată strămoașa legendară a tuaregilor. Ce iese în evidență azi e podișul Assekrem, la peste 2.700 de metri, unde priveliștea la răsărit și apus peste un ocean de vârfuri vulcanice a devenit motivul principal pentru care oamenii urcă până acolo. Chiar pe platou stă și azi eremitajul construit de Charles de Foucauld la începutul secolului XX, locuit încă de câțiva călugări - un detaliu care spune multe despre cât de izolat și, în același timp, cât de căutat e locul ăsta. Tamanrasset rămâne orașul de bază pentru orice expediție în masiv, exact cum a fost dintotdeauna pentru caravanele care traversau regiunea.

Tipaza a pornit ca simplu post comercial punic, pe coastă, înainte să fie cucerită de Roma și transformată de împăratul Claudius într-o colonie militară folosită ca bază pentru cucerirea regatelor Mauretaniei. Poziția pe litoral și portul i-au adus rapid importanță comercială și militară, fiind punct-cheie pe rutele romane de coastă din Africa de Nord. Ce rămâne azi e o combinație rară - ruinele unei bazilici mari, băi romane, un teatru, un amfiteatru și un nimfeu, toate întinse pe dealuri cu Marea Mediterană chiar în spate, ceva ce rar găsești la alte situri romane din regiune. Albert Camus a descoperit locul în anii '30 și l-a scris în eseurile lui - o stelă ridicată în 1961 lângă ruine, cu vedere spre Muntele Chenoua, poartă un citat din 'Nunta la Tipasa' despre ce înseamnă gloria. UNESCO a inclus situl pe lista patrimoniului mondial în 1982.

Orașul a fost fondat în jurul anului 100 d.Hr. de împăratul Traian, sub numele Colonia Marciana Ulpia Traiana Thamugadi - un omagiu adus mamei, surorii și tatălui său. Rolul lui era strict militar: o colonie de veterani romani plasată ca bastion împotriva triburilor berbere din Munții Aures, la vreo 35 km est de Batna de azi. Ce-l face special e planul urban aproape intact - una dintre cele mai bine păstrate rețele stradale în grilă din toată lumea romană, cu decumanus și cardo încă vizibile, coloane corintice parțial refăcute și un arc de triumf de 12 metri la capătul vestic al bulevardului principal. Teatrul de 3.500 de locuri e într-o stare atât de bună încât găzduiește și azi spectacole. Vandalii au jefuit orașul în secolul V, după care a fost părăsit complet - nisipul deșertului l-a înghițit și l-a păstrat aproape o mie de ani, până a fost redescoperit. UNESCO l-a inclus pe lista patrimoniului mondial în 1982, tocmai pentru cât de clar se vede aici logica de construcție a unui oraș roman ridicat de la zero.

Podișul de gresie din sud-estul Algeriei ascunde una dintre cele mai importante colecții de artă rupestră preistorică din lume - peste 15.000 de desene și gravuri, unele vechi de 12.000 de ani, care documentează schimbările climatice, migrațiile animalelor și evoluția vieții umane la marginea Saharei, din perioada în care regiunea era încă verde. Arta e împărțită în cinci tradiții succesive, de la stilul Arhaic la perioada Cămilei, ultima începând acum aproximativ 3.000 de ani. Ce-l face aparte e combinația dintre galeria asta uriașă în aer liber și peisajul în sine - eroziunea a sculptat gresia în formațiuni bizare, numite uneori 'păduri de piatră', peste care se suprapun forme aproape lunare. Djanet, orașul-oază de la baza podișului, rămâne poarta de acces în regiune de generații întregi. UNESCO l-a înscris pe lista patrimoniului mondial în 1982 și l-a declarat și rezervație a biosferei în 1986.

Cele cinci orașe fortificate ale văii - Ghardaïa, Béni Isguen, Melika, Bou Noura și El Atteuf - au fost construite de comunitatea musulmană ibadită în secolul XI, refugiată aici după persecuții religioase. El-Atteuf e cel mai vechi, întemeiat în 1012, iar locuitorii mzabiți vorbesc și azi limba lor proprie, tumzabt, păstrată separat de araba din restul Algeriei. Ce le diferențiază e felul în care fiecare oraș funcționează ca o unitate completă, construită în jurul unei moschei centrale care servea și drept hambar și turn de veghe, cu ziduri de chirpici și ulițe strâmte gândite pentru apărare. Supraviețuirea lor în plin deșert se datorează unui sistem vechi de acvifere subterane și unei oaze de peste 100.000 de palmieri, întreținută cu aceeași disciplină comunitară de secole. Béni Isguen rămâne cel mai strict dintre cele cinci - străinii nu au voie să petreacă noaptea în interiorul zidurilor. UNESCO a înscris întreaga pentapolă pe lista patrimoniului mondial în 1982, ca model de așezare umană adaptată perfect mediului deșertic.