La o privire
Cum te miștiTaxi sau louage între orașe
În orașe, taxiurile cu taximetru sunt ieftine și de încredere. Între orașe, louage-urile (microbuze partajate) sunt rapide și populare printre localnici.
Cum ajungi din România
5 zboruri directeDe neratat în Tunisia
must-see · votează
Amfiteatrul a fost ridicat pe la 238 d.Hr. în Thysdrus, oraș îmbogățit din comerțul cu ulei de măsline în Africa de Nord romană. Construcția i se atribuie de obicei proconsulului Gordian, devenit scurt timp împărat ca Gordian I - deși varianta mai probabilă e că tânărul Gordian III, născut chiar aici, a vrut ca amfiteatrul să fie parte dintr-un proiect de înfrumusețare a orașului natal. Oricum ar fi stat lucrurile, monumentul a rămas neterminat - succesorii lui n-au mai avut niciun motiv să continue lucrările. Încape 35.000 de spectatori, ceea ce îl face al treilea ca mărime din întreaga lume romană, după Colosseumul din Roma și amfiteatrul din Capua - și mulți spun că e în stare mai bună decât Colosseumul, cu ziduri intacte de până la 35 de metri în unele porțiuni. În Evul Mediu a servit drept fortăreață: locuitorii s-au refugiat aici la atacurile vandalilor din 430 și ale arabilor din 647, iar în 1695 un bei din Tunis a deschis un zid special ca să nu mai poată fi folosit ca refugiu de rebeli.
Moscheea a fost ridicată de generalul arab Uqba ibn Nafi în anul 50 după hegiră (670-671 d.Hr.), chiar odată cu fondarea orașului Kairouan - practic moscheea și orașul s-au născut împreună. Forma pe care o vezi azi vine dintr-o reconstrucție aghlabidă din 817-838, sub emirul Ziyadat Allah, ridicată pe locul construcției inițiale. E printre cele mai vechi locuri de cult din lumea islamică și un model arhitectural pentru toate moscheile ulterioare din Maghreb - inclusiv prima folosire cunoscută a arcului în potcoavă, element care avea să devină o semnătură a arhitecturii islamice nord-africane și andaluze. Kairouan a fost considerat, alături de Mecca, Medina și Ierusalim, al patrulea oraș sfânt al islamului, iar tradiția locală spune că șapte pelerinaje aici echivalează cu unul singur la Mecca.
Medina s-a format în jurul anului 698, odată cu nucleul inițial al Moscheii Zitouna, ridicată la sfârșitul secolului VII sau începutul secolului VIII de generalul arab care a condus cucerirea regiunii. Forma pe care o vezi azi la moschee vine dintr-o reconstrucție din secolul IX, sub aghlabizi, finalizată în 864-865, care a refolosit peste 200 de coloane luate direct din ruinele romane ale Cartaginei - o reciclare monumentală de piatră veche pentru un oraș nou. Ce diferențiază medina azi e densitatea ei - aproape 700 de monumente (palate, moschei, mausolee, madrase, fântâni) înghesuite pe un teritoriu pe care îl străbați pe jos în câteva ore, declarat patrimoniu UNESCO încă din 1979, primul sit tunisian de pe listă. Moscheea Zitouna însăși a devenit centru de învățământ superior - Universitatea Ez-Zitouna de azi - considerată din secolul XIII una dintre cele mai importante instituții educaționale din Tunisia, rol pe care l-a păstrat practic neîntrerupt.
Cartagina a fost fondată în secolul IX î.Hr. pe golful Tunisului, probabil de coloniști fenicieni din Tyr, și a devenit până prin secolul VI î.Hr. cel mai puternic oraș-port comercial din Mediterana. După trei războaie punice, Roma a distrus-o definitiv în 146 î.Hr. - un asediu în care flota cartagineză a fost arsă în port, orașul jefuit casă cu casă, iar aproximativ 50.000 de locuitori vânduți ca sclavi. A fost, cum spun istoricii, un act de răzbunare calculat: Roma voia să se asigure că Cartagina nu se va mai ridica niciodată să-i conteste supremația. Ce vezi azi nu e însă orașul punic original, ci mai ales a doua Cartagină, cea romană, ridicată de Iulius Caesar între 49 și 44 î.Hr. pe aceleași ruine, care a ajuns al doilea oraș ca mărime din jumătatea vestică a Imperiului Roman, cu până la 500.000 de locuitori. Combinația de straturi - port punic, tofet cu necropola de urne, amfiteatru roman, terme, bazilici bizantine - face din sit un puzzle arheologic răspândit pe un cartier rezidențial select din Tunis, nu un singur monument compact.
Satul poartă numele sfântului musulman Abu Said Ibn Khalaf Yahya al-Tamimi al-Beji, stabilit aici în secolul XII sau XIII și înmormântat pe deal după moartea sa din 1231. Culorile alb-albastru pentru care e cunoscut azi n-au însă o origine mistică - albul reflecta căldura verilor mediteraneene, iar albastrul proteja lemnul de coroziunea aerului sărat, o soluție practică, nu decorativă. Uniformitatea vizuală a satului e rezultatul unei decizii administrative concrete: un decret publicat în 1915 în Monitorul Oficial tunisian - una dintre primele legi de conservare a patrimoniului din Tunisia - a impus reguli stricte de construcție tocmai ca să oprească schimbările haotice de la începutul secolului XX. În anii '20, baronul Rodolphe d'Erlanger, muzician și pictor francez stabilit acolo, a popularizat și mai mult paleta alb-albastru, transformând-o în semnătura vizuală pe care o vezi azi pe toate ușile și obloanele.
Clădirea actuală datează de la sfârșitul secolului XIX, dar situl a fost loc de rugăciune iudaică de aproximativ 2.500 de ani, conform tradiției locale - o legendă spune că un grup de preoți (kohanim) a fugit din Ierusalim după distrugerea Templului în 586 î.Hr., aducând cu ei o piatră din temelia templului distrus, păstrată apoi într-o grotă de sub actuala sinagogă. E considerată cea mai veche sinagogă din Africa, poate chiar din lume, ca loc de cult continuu. N-a încetat niciodată să funcționeze ca loc de cult activ - cei aproximativ 1.300 de evrei care mai trăiesc pe Djerba, majoritatea în satele Hara Sghira (azi Erriadh) și Hara Kebira, se roagă aici de Șabat și de sărbători mari, nu doar în vizite turistice. Pe 9 mai 2023, un atac armat comis de un membru al gărzii naționale tunisiene a ucis cinci oameni lângă sinagogă, în timpul pelerinajului anual de Lag BaOmer - un eveniment care a umbrit temporar tradiția, dar pelerinajul a continuat, sub pază mult mai strictă, în anii următori, fără incidente.
Orașe
cost · ce vezi
Medina Tunisului a apărut pe la 698, sub stăpânire omeiadă, la scurt timp după ce arabii au distrus rămășițele slăbite ale Cartaginei și au construit un nou oraș, folosit inițial ca bază navală. A devenit capitală abia în 1229, sub dinastia hafsidă, iar epoca hafsidă a fost „epoca de aur" a orașului — unul dintre cele mai bogate centre ale lumii islamice. Medina de azi, cu cele aproximativ 700 de monumente — palate, moschei, mausolee, madrase, fântâni — și-a luat forma esențială chiar atunci. Cucerirea otomană din 1574 a adăugat un strat nou: moschei cu minarete octogonale în stil turcesc și palate ca Dar Othman. Contrastul cel mai clar din Tunis de azi e între medina veche, sit UNESCO, și Ville Nouvelle, cartierul construit de francezi în perioada colonială, cu clădiri Art Deco și neoclasice pe un plan de bulevarde în grilă — practic două orașe diferite, unul lângă altul, fiecare cu propria logică urbană.
Cartagina a fost fondată de fenicienii din Tir pe la 814 î.Hr.; numele punic, Qart-hadašt, înseamnă simplu „oraș nou". A crescut dintr-o colonie feniciană într-o capitală de imperiu punic care a controlat o mare parte din vestul Mediteranei, ajungând probabil cel mai bogat oraș al lumii antice din comerțul cu textile, metale, alimente și sclavi. Poziția pe un promontoriu cu golfuri naturale la nord și sud i-a asigurat controlul rutelor maritime. Romanii au ras orașul din temelii în 146 î.Hr., la sfârșitul celui de-al Treilea Război Punic, dar au reconstruit o a doua Cartagina chiar pe aceleași ruine. Ce vezi azi, sit UNESCO, e practic o suprapunere a două civilizații pe același deal — porturile și necropolele punice alături de teatrul, amfiteatrul, circul și băile romane —, ceva destul de rar ca experiență arheologică.
Satul poartă numele lui Abu Said al-Baji, un personaj religios care a întemeiat aici un sanctuar în secolul XII-XIII și a fost înmormântat pe loc după moartea sa din 1231; înainte, locul se numea Jbel el-Menar. Culoarea alb-albastru pentru care e cunoscut azi nu vine dintr-o tradiție veche arabă, cum se spune deseori, ci dintr-un decret din 1920 al baronului Rodolphe d'Erlanger, un aristocrat francez stabilit acolo, care a impus ca toate clădirile noi să fie albe cu detalii albastre și să nu depășească două etaje. Decretul a funcționat: satul a atras rapid artiști — Paul Klee, August Macke și Louis Moillet au ajuns aici încă din 1914, atrași de lumină, iar unele dintre primele tablouri cu satul datează chiar din anul acela.
Sousse a fost construit de aghlabizi lângă ruinele orașului roman Hadrumetum, ca port comercial și militar important în perioada aghlabidă (800-909) — parte dintr-un lanț de apărare de coastă al Maghrebului medieval. Ribatul din Sousse, ridicat probabil în secolul VIII și reconstruit sub aghlabizi în 821, e cel mai bine păstrat dintre toate ribaturile din regiune — o inscripție de deasupra intrării turnului cilindric confirmă anul exact. Medina, sit UNESCO din 1988, urcă în trepte pe deal spre mare, complet diferită ca atmosferă de Port El Kantaoui, stațiunea construită la 8 km nord în 1979, gândită să semene cu o medină tradițională, dar făcută strict pentru turism.
Pe locul actualei Hammamet a existat o așezare romană, Pupput, devenită colonie în secolul II. Mica medină de pe promontoriu a fost construită în secolul IX și și-a luat forma actuală sub hafsizi, între 1463 și 1474 — inițial ca sat fortificat locuit de asceți care păzeau coasta și dădeau alarma la atacuri, nu ca destinație de vacanță. Transformarea a venit în prima jumătate a secolului XX, când designerul Elsa Schiaparelli, pictorul Paul Klee și scriitori ca Georges Bernanos și André Gide au „descoperit" satul de pescari; vila construită aici de milionarul român George Sebastian a fost punctul de cotitură care a legat Hammamet de o reputație boemă și elegantă. După independență, statul tunisian a mizat serios pe turism aici, dar cu o regulă simplă respectată multă vreme: hotelurile nu trec de înălțimea palmierilor — motiv pentru care orizontul de pe plajă nu e sufocat de blocuri, ca în alte stațiuni mediteraneene.
Comunitatea evreiască din Djerba are peste 2.000 de ani, posibil ajunsă odată cu fenicienii care au fondat Cartagina, prin secolul X î.Hr. Sinagoga El Ghriba, din satul Er-Riadh, e — după tradiție — construită de preoți care au fugit de distrugerea Templului lui Solomon sau a celui de-al Doilea Templu, aducând cu ei o ușă și o piatră din ruine; e considerată una dintre cele mai vechi sinagogi din lume și nu și-a întrerupt niciodată activitatea. Înainte de independența din 1956, Tunisia avea peste 100.000 de evrei; azi au mai rămas circa 1.300-1.500, majoritatea aici, pe Djerba. În fiecare an, de Lag BaOmer, mii de pelerini evrei din Europa, Israel și Franța vin la El Ghriba, în ciuda atacurilor teroriste din 1985, 2002 și 2023 — o continuitate rară pentru o comunitate atât de mică. Alături de acest strat religios vechi, insula are o identitate complet diferită, de stațiune de plajă, concentrată în zona turistică din nord-est.