La o privire
Cum te miștiMașină închiriată, distanțe uriașe
Mașină închiriată, distanțe uriașe.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Australia
must-see · votează
Ideea unui pod peste portul Sydney a fost propusă în 1912 de inginerul John Bradfield, dar construcția efectivă a început abia în 1924, după ce firma britanică Dorman, Long & Co din Middlesbrough a câștigat licitația internațională. Cele două jumătăți ale arcului de oțel s-au unit în aer, deasupra apei, pe 19 august 1930 — abia atunci podul a devenit autoportant. S-au folosit peste 52.800 de tone de oțel, o parte adusă din Anglia, restul produs la Newcastle, în Australia; construcția a dat de lucru la peste 1.600 de oameni în plină Mare Depresiune, dintre care 16 au murit pe șantier. Podul s-a deschis oficial pe 19 martie 1932, cu peste 750.000 de oameni adunați pe mal — mai mult decât populația Sydney-ului de atunci. La tăierea panglicii a intervenit un incident celebru: un membru al unei miliții de dreapta, Francis de Groot, a năvălit călare și a tăiat panglica înaintea premierului, ca gest politic. Localnicii îi spun „coathanger” (umeraș), iar astăzi poți urca pe arc cu BridgeClimb sau, mult mai ieftin, poți urca doar în pilonul de sud-est pentru o priveliște aproape la fel de bună.
Recifurile de azi s-au format acum 6.000-8.000 de ani, când nivelul mării a crescut după ultima glaciațiune și a inundat un fost câmp de coastă, creând condițiile pentru creșterea coralilor pe structura veche de zeci de mii de ani rămasă dedesubt. E cea mai mare structură vie de pe planetă — peste 2.900 de recifuri individuale și 900 de insule, întinse pe 2.300 de kilometri, vizibilă chiar și din spațiu. Comunitățile aborigene și insularii din Strâmtoarea Torres o folosesc și o consideră parte din cultura lor de mii de ani, cu mult înainte să existe cuvântul „reef”. Cairns a devenit poarta principală de acces pentru că e cel mai apropiat oraș mare cu aeroport internațional și port amenajat pentru ambarcațiuni turistice — de aici pleacă majoritatea excursiilor spre recifurile exterioare. Turismul pe reef aduce peste 5 miliarde de dolari australieni pe an și peste 2 milioane de vizitatori, ceea ce înseamnă și presiune reală: recifurile din apropierea porturilor sunt mai vizitate și mai afectate decât cele mai izolate, motiv pentru care mulți operatori rotesc site-urile de scufundare.
Opera din Sydney a fost proiectată de danezul Jørn Utzon, un arhitect de 38 de ani aproape necunoscut, care a câștigat în 1957 un concurs internațional cu peste 230 de propuneri din 28 de țări — a lui era proiectul numărul 218. Construcția a început în martie 1959 și trebuia să dureze patru ani; s-a terminat abia în 1973, după 14 ani, cu bugetul urcat de la 7 la 102 milioane de dolari australieni. Pe parcurs, disputele dintre Utzon și autoritățile de stat au devenit atât de tensionate încât arhitectul a demisionat în 1966 și n-a mai pus piciorul în clădire până la moarte. Formele acelea de „pânze” nu sunt inspirate din valuri, cum se spune de obicei, ci dintr-o sferă — Utzon a realizat că, dacă tai o minge în felii, obții exact geometria de care avea nevoie, ceea ce a rezolvat și problema construcției acoperișului. Sunt peste un milion de plăci ceramice suedeze, autocurățătoare, montate pe acoperiș. În 2007 clădirea a intrat pe lista UNESCO, iar Utzon a fost doar al doilea arhitect din istorie recunoscut astfel în timpul vieții, după Oscar Niemeyer.
Stâncile astea de calcar s-au format acum 10-20 de milioane de ani, când toată zona era fund de ocean și scoici microscopice s-au comprimat, strat după strat, în piatră. Oceanul Sudului a erodat apoi coasta ani la rând — mai întâi peșteri, apoi arcade, apoi prăbușirea arcadelor a lăsat în urmă coloanele izolate de calcar de azi. Exploratorul George Bass le-a numit „Sow and Pigs” („Scroafa și purceii”) în 1798; numele „Twelve Apostles” a fost inventat abia în anii 1890, ca strategie de marketing turistic — n-au fost niciodată douăsprezece, de fapt. Azi mai sunt șapte coloane în picioare. Una s-a prăbușit în iulie 2005, alta în 2009, iar baza fiecăreia continuă să erodeze cu aproximativ 2 cm pe an — practic privești un peisaj care dispare pe măsură ce te uiți la el, în timp ce, undeva mai încolo pe coastă, valurile pregătesc deja următoarele promontorii să devină coloane peste câteva mii de ani.
Poporul Anangu trăiește în zona Uluru de aproximativ 30.000 de ani, iar stânca e centrală în Tjukurpa, sistemul lor de povești ale creației care le guvernează și azi ceremoniile, arta și regulile de viață. Numele „Ayers Rock” a fost dat abia în 1873 de exploratorul William Gosse, după numele unui oficial colonial pe care nici măcar nu-l vizitase vreodată. Abia în 1985, după presiuni îndelungate, guvernul australian a returnat oficial proprietatea asupra parcului către Anangu, printr-un contract de închiriere înapoi către agenția de parcuri naționale. Cățăratul pe Uluru a fost interzis definitiv în octombrie 2019, exact la 34 de ani de la retrocedare — Anangu cereau asta din 1985, de fiecare dată când turiștii insistau să urce pe un loc pe care ei îl considerau sacru și, practic, periculos: din anii 1950 și-au pierdut viața acolo cel puțin 35 de oameni. Azi accesul se face pe traseul de bază, de circa 10 km în jurul stâncii, iar culorile stâncii se schimbă vizibil de la roșu aprins la mov pe măsură ce soarele urcă sau coboară — asta, nu cățăratul, era motivul pentru care oamenii veneau aici oricum.
Orașe
cost · ce vezi
Sydney a pornit în 1788 ca prima colonie penală a Marii Britanii în Australia, la Sydney Cove — loc pe care poporul Gadigal îl numea de mult Warrane. Arthur Phillip a ancorat acolo cele 11 corăbii ale Primei Flote, cu peste 700 de condamnați la bord, după ce Botany Bay, alegerea inițială, s-a dovedit nepotrivită pentru agricultură. Portul l-a impresionat imediat — chiar Phillip scria că e „cel mai bun port din lume, unde o mie de corăbii de linie ar putea sta în siguranță deplină” — dar coloniștii au trecut prin ani de foamete reală până când solul sărac din jur a permis recolte decente. Puțină lume știe că Sydney nu e capitala Australiei, deși e cel mai mare oraș al ei. Rivalitatea dintre Sydney și Melbourne pentru acest titlu a fost atât de acerbă la începutul secolului XX, încât autoritățile au ales soluția de mijloc: au construit de la zero o capitală nouă, Canberra, undeva între cele două. Astăzi Sydney e motorul financiar și cultural al țării, cu Opera House și Harbour Bridge ca simboluri, dar trecutul de colonie penală rămâne palpabil în cartiere ca The Rocks, construite literalmente de mâna condamnaților.
Melbourne a fost întemeiat în 1835 de coloniști liberi, nu de condamnați ca Sydney sau Hobart, dar a rămas un orășel de graniță până la goana după aur din Victoria, la mijlocul anilor 1850. În câteva luni populația a urcat de la 25.000 la 40.000 de locuitori, iar până în 1860 ajunsese la 700.000 — depășind pentru o vreme Sydney ca cel mai populat oraș din Australia. Aurul a adus bani, teatre, biblioteci publice și galerii, iar prin anii 1880 orașul primise deja porecla „Marvellous Melbourne”, unul dintre cele mai bogate și cosmopolite orașe ale lumii din epocă. Grila de străzi largi trasată de topograful Robert Hoddle avea, din 1836, mici alei de serviciu în spatele clădirilor — și tocmai aceste alei, înmulțite haotic în boom-ul aurului, au devenit azi cam 250 de laneways pline de baruri ascunse, artă stradală și cafenele, o marcă a orașului fără egal în restul Australiei. Tot din perioada aurului a rămas și Chinatown-ul din Melbourne — cel mai vechi cartier chinezesc încă activ din emisfera vestică, format de minerii chinezi veniți odată cu goana după aur.
Brisbane a început în 1824 ca avanpost penal britanic la Redcliffe, mutat un an mai târziu pe malurile râului care avea să dea numele orașului — pe pământ locuit de peste 22.000 de ani de popoarele Yagara, Turrbal și Quandamooka. Spre deosebire de Sydney, colonia de aici era gândită pentru condamnații „cu antecedente”, trimiși și mai departe de coasta de sud tocmai ca pedeapsă suplimentară. Orașul a crescut de-a lungul râului, iar azi Brisbane River rămâne coloana lui vertebrală, cu peste 340 km de curs până la vărsarea în Moreton Bay. Brisbane e singura capitală de stat din Australia construită integral pe o câmpie inundabilă, iar inundațiile majore din 2011 și 2022 au reamintit tuturor asta. Casele tradiționale queenslander — ridicate pe piloni, cu verande largi și tavane înalte — nu sunt un stil decorativ, ci un răspuns direct la clima subtropicală și la riscul de inundație, devenit trăsătură definitorie a orașului încă din 1900.
Gold Coast nu a crescut organic dintr-un sat vechi, ci s-a construit practic din decizia de a trasa un drum de coastă între Brisbane și Southport în 1925 — anul în care Jim Cavill a ridicat hotelul Surfers Paradise în ceea ce se numea atunci Elston. Numele s-a schimbat oficial în Surfers Paradise abia în 1933, la cererea locuitorilor, iar porecla „Gold Coast” a apărut abia după al Doilea Război Mondial, dată de jurnaliștii din Brisbane în plin boom imobiliar postbelic. Surful a fost motorul dezvoltării, nu un accesoriu turistic — casele de vacanță, motelurile și pensiunile s-au construit de-a lungul plajelor tocmai pentru valurile bune, iar în 1977 Burleigh Heads a găzduit Stubbies Surf Classic, primul eveniment al circuitului mondial de surf profesionist de azi. Abia în 1995 orașul de coastă s-a unit administrativ cu zonele din hinterland, formând ceea ce e acum unul dintre cele mai rapid crescânde orașe din Australia.
Perth s-a născut în 1829 ca așezare de coloniști liberi pe malurile râului Swan, într-o zonă atât de departe de restul coloniilor britanice încât izolarea i-a definit istoria de la început — motivul real al fondării a fost teama ca francezii să nu revendice coasta de vest înaintea britanicilor. Condamnații au ajuns abia mai târziu, în anii 1850, aduși special pentru a rezolva lipsa de forță de muncă, nu ca pedeapsă inițială de colonizare. Perth e des numit „cel mai izolat oraș mare din lume” — cel mai apropiat oraș cu peste 500.000 de locuitori, Adelaide, e la peste 2.100 km distanță — o etichetă popularizată de scriitorul Bill Bryson și rămasă lipită de oraș. Dar izolarea nu l-a ținut mic: goana după aur de la Kalgoorlie din anii 1890 și, mai recent, boom-urile de minereu de fier au făcut din Perth motorul economic al Australiei de Vest, cu peste 1,6 milioane de locuitori azi.
Adelaide e singura capitală de stat australiană fondată exclusiv de coloniști liberi, fără niciun condamnat trimis acolo — un experiment din 1836 bazat pe teoriile lui Edward Gibbon Wakefield despre colonizare planificată. Colonelul William Light a proiectat centrul orașului într-o grilă cu bulevarde largi și piețe publice, înconjurată de un inel de parcuri, inspirându-se din orașe americane ca Philadelphia și Savannah. Libertatea religioasă totală de la înființare — colonia n-a avut niciodată o religie de stat — i-a adus porecla „orașul bisericilor”. Ironia e că planul inițial al lui Light din 1837 nu prevedea nicio închisoare, pentru că se credea că o colonie de oameni liberi n-ar avea nevoie de așa ceva; realitatea a demontat repede teoria, după un jaf, o crimă și două tentative de omor în doar o lună, din martie 1838.