La o privire
Cum te miștiGrab (moto) în oraș, tren pe distanțe
Grab (aplicație de moto-taxi/mașină) e cea mai simplă variantă în orașe, iar pentru distanțe mari trenul de noapte sau zborurile interne sunt mai practice decât autobuzul.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Vietnam
must-see · votează
Construită începând din 1804, la ordinul împăratului Gia Long, primul conducător al dinastiei Nguyen, după ce acesta unificase Vietnamul în 1802. Modelul a fost Orașul Interzis de la Beijing: în interiorul citadelei fortificate, cu ziduri în stil Vauban și șanț de apă, se afla Orașul Purpuriu Interzis, rezervat exclusiv împăratului și familiei sale, plus palate, temple și săli de ceremonie. Cea mai mare parte a complexului interior a fost distrusă în 1968, în timpul Bătăliei de la Hue din Ofensiva Tet, când trupele nord-vietnameze au ocupat citadela aproape o lună, sub bombardamente americane și sud-vietnameze intense - urme de gloanțe încă se văd pe ziduri. De atunci, Centrul de Conservare a Monumentelor din Hue a reconstruit metodic sala tronului Thai Hoa, teatrul regal, templul Tô Miếu și mai multe porți principale, așa că azi vezi un amestec de original supraviețuit și reconstrucție atentă, nu o ruină.
Cele aproape 1.600 de insule și stânci calcaroase din golf s-au format de-a lungul a peste 500 de milioane de ani, printr-un proces geologic care a inclus depunerea de calcar în mări calde acum 280-250 de milioane de ani, urmată de eroziune și dizolvare produsă de apa de ploaie ușor acidă - același tip de proces care creează peșteri, doar dus la scara unui peisaj întreg. UNESCO a inclus golful pe lista Patrimoniului Mondial în 1994, pentru valoarea lui geologică unică. Numele "Ha Long" înseamnă "dragonul care coboară" - legenda spune că un dragon trimis de zei ar fi scuipat bijuterii și jad în mare pentru a bloca invadatorii, iar acestea s-au transformat în insulele de azi, formând un labirint natural care a protejat teritoriul vietnamez. Cu peste 6 milioane de vizitatori pe an doar în zona centrală, mulți operatori de croazieră au început să ocolească spre golfurile vecine Lan Ha și Bai Tu Long, unde aceleași formațiuni calcaroase se văd cu o fracțiune din aglomerația din zona clasică.
Din secolul XV până în secolul XIX, Hoi An a fost unul dintre cele mai importante porturi comerciale din Asia de Sud-Est, punct de întâlnire pentru negustori chinezi, japonezi, indieni și europeni atrași de mătase, ceramică și mirodenii. Podul Acoperit Japonez, ridicat în jurul anului 1593 de comunitatea japoneză a orașului ca să lege cartierul lor de cel chinezesc, adăpostește chiar și azi un mic templu budist dedicat unei zeități a vremii, considerată de bun augur într-un oraș care trăia din comerțul maritim. Ce a păstrat Hoi An, spre deosebire de alte porturi asiatice vechi, e faptul că orașul și-a pierdut relevanța comercială pe măsură ce râul s-a înnisipat în secolul XIX, ceea ce, paradoxal, a salvat arhitectura de demolări și modernizări - centrul vechi a rămas înghețat în timp, motiv pentru care UNESCO l-a inclus pe lista Patrimoniului Mondial în 1999. Odată pe lună, în noaptea de lună plină, orașul stinge iluminatul electric și rămâne luminat doar de lampioane și lumânări - un obicei local transformat între timp în festival organizat, cu lampioane de hârtie plutind pe râul Hoai.
Podul, lung de 150 de metri, a fost construit între iulie 2017 și aprilie 2018 de biroul de arhitectură TA Landscape Architecture, la comanda grupului Sun Group, ca legătură scenică între stația de teleferic și grădinile din vârful muntelui Ba Na. Arhitectul șef, Vu Viet Anh, a povestit că ideea celor două mâini uriașe care par să susțină podul i-a venit imaginându-se stând literalmente în palmele unei divinități a muntelui. Mâinile, din fibră de sticlă și plasă de sârmă, sunt lucrate cu crăpături și pete de mușchi artificial ca să pară ruine de piatră vechi de sute de ani, deși construcția are doar câțiva ani - un fals istoric asumat, făcut să arate ca și cum muntele ar fi "ținut" podul dintotdeauna. Devenit viral pe rețelele sociale la scurt timp după deschidere, în 2018, podul a transformat Ba Na Hills dintr-o stațiune montană locală, construită inițial de francezi în perioada colonială ca refugiu de vară, într-una dintre cele mai vizitate atracții din centrul Vietnamului.
Terasele au fost sculptate în munte de-a lungul a peste 300 de ani de comunitățile Hmong Negri, Dao Roșii și alte grupuri etnice care au migrat din sudul Chinei în căutare de pământ arabil. Panta abruptă a regiunii nu permitea agricultură clasică, așa că aceste comunități au tăiat trepte în versanți, capabile să rețină apa de ploaie și să creeze suprafețe plane pentru orez - o tehnică transmisă neschimbată din generație în generație. Ce vezi azi nu e un peisaj muzeal, ci unul lucrat activ de aceleași comunități care l-au creat - terasele din valea Muong Hoa rămân principala sursă de existență pentru satele din jur, nu un decor întreținut pentru turiști. Culoarea se schimbă radical cu anotimpul: verde electric în perioada de creștere, apoi auriu intens în primele trei săptămâni din septembrie, chiar înainte de recoltă - fereastra cea mai fotografiată a anului, dar și cea mai scurtă.
Rețeaua a început să fie săpată la finalul anilor 1940, în timpul războiului de independență împotriva Franței, și a fost extinsă masiv de trupele nord-vietnameze și Viet Cong în anii 1960, pe măsură ce prezența militară americană creștea. La apogeu, tunelurile legau baze de sprijin pe o distanță de 250 km, de la periferia Saigonului până la granița cambodgiană - erau folosite pentru a adăposti trupe, transporta provizii și comunicații, monta capcane și lansa atacuri-surpriză, după care luptătorii dispăreau din nou sub pământ. Cel puțin 45.000 de vietnamezi ar fi murit apărând acest sistem de tuneluri pe parcursul războiului. Azi, 120 din cei 250 km originali sunt conservați și deschiși publicului, împărțiți în două situri principale, la Ben Dinh și Ben Duoc, la câteva zeci de kilometri de centrul orașului Ho Chi Minh.
Orașe
cost · ce vezi
Hanoi a fost capitală încă din 1010, când regele Ly Thai To a mutat scaunul puterii aici și a botezat orașul Thang Long, "dragonul care se înalță". Abia în 1831 a primit numele de Hanoi, "orașul din interiorul râului", pentru cotul pe care Fluviul Roșu îl face în jurul lui. Cartierul Vechi de azi, Hoan Kiem, s-a format din cele 36 de străzi ale breslelor de meșteșugari așezate aici încă din secolul XV — fiecare stradă avea o singură meserie, iar multe nume au rămas neschimbate: Hang Bac e strada argintarilor, Hang Ma e strada hârtiei pentru ofrande. Ce e ciudat la Hanoi e că ai două orașe complet diferite la câteva sute de metri distanță. Cartierul Vechi e un labirint medieval de străzi înguste, cu case-tunel aglomerate; la doi pași, cartierul francez are bulevarde largi, clădiri coloniale și Opera. În weekend, zona din jurul lacului Hoan Kiem devine complet pietonală, de vineri seara până duminică noapte — mașinile nu mai au acces, nici măcar la unele hoteluri din apropiere. La celălalt capăt al orașului, cartierul Tay Ho (Lacul de Vest) e aproape opusul — străzi largi, cafenele pe malul lacului, ritm mult mai lent, populat masiv de expați. E la 20-30 de minute de Cartierul Vechi cu taxiul, dar diferența de atmosferă e mai mare decât ar sugera-o distanța.
Orașul s-a numit inițial Gia Dinh, apoi Saigon din secolul XVIII, sub stăpânirea nguyenilor. Tratatul de la Saigon din 1862 l-a cedat Franței, care l-a transformat sistematic într-un oraș colonial — Catedrala Notre-Dame, Hotelul Continental, Piața Ben Thanh și Palatul Norodom au apărut în această perioadă. Pe 30 aprilie 1975, trupele nord-vietnameze au capturat orașul, punând capăt războiului, iar numele a fost schimbat în Ho Chi Minh — deși majoritatea localnicilor încă îi spun Saigon în vorbirea de zi cu zi. Cholon, cartierul chinezesc, e povestea din spatele poveștii. Comunitatea Hoa (chinezi) s-a strâns aici din 1778, a devenit oraș de sine stătător în 1879 — la acea vreme, la 11 km distanță de Saigon — și abia în 1931 cele două orașe au fost unite oficial sub numele Saigon-Cholon, denumire care nu a prins niciodată în vorbire. E considerat unul dintre cele mai mari chinatown-uri din lume ca suprafață, iar Piața Binh Tay, construită în 1928 de comerciantul chinez Quach Dam, rămâne inima comercială a zonei.
Hoi An a fost unul dintre cele mai active porturi comerciale din Asia de Sud-Est între secolele XV și XIX. Comercianții japonezi, care operau pe corăbii cu "sigiliu roșu" autorizate de shogunatul Tokugawa (după ce dinastia Ming a interzis comerțul maritim direct cu Japonia), au construit aici o comunitate întreagă și au finanțat Podul Japonez în 1593. Comercianții chinezi din Fujian, Guangdong și Hainan erau prezenți încă din secolul XIV și au ajuns, cu timpul, forța comercială dominantă a orașului. Ce a salvat orașul, paradoxal, a fost declinul lui. Către finalul secolului XIX, râul s-a colmatat, iar traficul comercial s-a mutat la Da Nang — Hoi An și-a pierdut relevanța economică și, tocmai de aceea, nimeni nu a mai avut motive să demoleze sau să modernizeze. Cele 1.107 clădiri din lemn păstrate azi (case comerciale, temple, case de obște) au supraviețuit exact fiindcă orașul a încetat să mai conteze economic — UNESCO l-a inclus în patrimoniul mondial abia în 1999. E și un oraș de râu, cu tot ce implică asta — sezonul ploios din octombrie-decembrie aduce inundații reale, nu simbolice; apa a ajuns și la 1-2 metri în Orașul Vechi în anumiți ani.
Hue a devenit capitala Vietnamului unificat în 1802, sub Împăratul Gia Long, fondatorul dinastiei Nguyen. Construcția Cetății Imperiale, inspirată de Orașul Interzis din Beijing dar cu trăsături proprii, a durat 27 de ani și s-a încheiat sub Împăratul Minh Mang. Orașul a rămas centrul politic, cultural și religios al dinastiei până la abdicarea ultimului împărat, Bao Dai, în 1945. Ce vezi azi în cetate nu e originalul intact. În timpul Ofensivei Tet din 1968, forțele Viet Cong au ocupat citadela, iar contraatacul american și sud-vietnamez — inclusiv bombardamente aeriene asupra complexului istoric — a distrus cea mai mare parte a lui: din aproximativ 160 de clădiri originale, doar circa 10 au rămas intacte. Restul e reconstrucție de după război, nu structuri de secol XIX. Sezonul ploios (septembrie-ianuarie) are un caracter aparte aici — ploaia poate ține zile întregi, o "tristețe" pe care localnicii chiar o numesc așa și pe care poeții au cântat-o de secole; e o parte reală a identității orașului, nu doar vreme proastă.
A fost port activ din perioada regatului Champa, cam din anul 192, trecând sub controlul statului Dai Viet în 1306 printr-o alianță matrimonială dinastică. A devenit port comercial major după 1835, când Împăratul Minh Mang a decretat că vasele occidentale pot acosta doar la estuarul Han din Da Nang, nu în alte porturi din Vietnamul Central. Francezii au debarcat aici în 1858 și au redenumit orașul Tourane în 1889, dezvoltându-l ca oraș occidental alături de Saigon și Haiphong. Azi e al treilea port ca mărime din Vietnam, după Ho Chi Minh City și Haiphong, și se află exact la intersecția Rutei Naționale 1 cu calea ferată Nord-Sud — practic balamaua logistică dintre nordul și sudul țării, un rol funcțional mai degrabă decât o destinație în sine pentru mulți vietnamezi, chiar dacă turiștii internaționali vin acum direct pentru plaje.
Sapa a fost inițial o așezare de hmong negri; francezii au înființat aici o garnizoană militară în 1903 și au dezvoltat orașul între 1912-1914 ca "reședință de vară" a Tonkinului colonial, cu hoteluri și o reședință impunătoare construite prin anii '20-'30. A rămas închis turismului internațional decenii la rând, redeschizându-se abia în 1993. Componența etnică e genuin diferită de restul țării — aproximativ 52% hmong, 25% dao, 5% tay, 2% giay, iar populația kinh (majoritară la nivel național) reprezintă doar circa 15%, concentrată mai ales în centrul orașului. Ieși puțin din oraș și ești, practic, într-un teritoriu unde minoritățile etnice sunt majoritare — o situație rară în Vietnam. Telecabina spre Fansipan, cel mai înalt vârf din Indochina, face azi în 20 de minute ce însemna cândva un trekking de două zile — un contrast real între cultura veche de drumeție și infrastructura turistică de masă de acum.