New York, SUA

Ideea a pornit de la istoricul francez Édouard de Laboulaye în 1865, sculptorul Frédéric Auguste Bartholdi a desenat statuia, iar inginerul Gustave Eiffel i-a construit scheletul de fier din interior — un cadou al Franței, dedicat pe 28 octombrie 1886. Ellis Island s-a deschis alături, în 1892, și a procesat aproape 12 milioane de imigranți până în 1954 — cele două locuri spun de fapt două jumătăți ale aceleiași povești: statuia e simbolul primirii, Ellis Island e birocrația reală a intrării efective în țară, cu sălile originale de inspecție păstrate azi ca muzeu.

Clădirea a fost ridicată de antreprenorii Starrett Brothers and Eken, după demolarea hotelului Waldorf-Astoria care stătea pe teren înainte. Construcția a durat din martie 1930 până în aprilie 1931, cu până la 3.400 de muncitori pe zi, asamblând structura de oțel într-un ritm de 4,5 etaje pe săptămână — gata structural în doar 410 zile, înainte de termen și sub buget, în plină Depresiune. În primul ei an a fost poreclită în glumă „Empty State Building” (clădirea goală), pentru că aproape nimeni nu-și permitea chirii de birou în Depresiune — la un an de la deschidere, doar 23% din spațiu era închiriat. Banii de la biletele de acces pe terasa de observație au ținut practic clădirea pe linia de plutire ani buni, până s-au umplut birourile — turiștii au plătit clădirea înainte s-o facă firmele.

Parcul a apărut în 1858, după ce Frederick Law Olmsted și Calvert Vaux au câștigat un concurs de design împotriva altor 32 de propuneri, cu „Greensward Plan”, inspirat parțial din peisajul rural englezesc. Construcția a mutat aproape 5 milioane de metri cubi de piatră, pământ și sol, iar drumurile transversale au fost coborâte sub nivelul parcului tocmai ca traficul dintr-o parte în alta a orașului să nu întrerupă peisajul. Aproape nimic din el nu e „natural” în sensul de teren neatins — a fost construit pe mlaștină și stânci care au trebuit dinamitate și drenate; s-a folosit mai multă pulbere de pușcă pentru asta decât în toată Bătălia de la Gettysburg, potrivit istoricilor parcului. Peisajul domol, pastoral pe care lumea îl crede sălbăticie originală e de fapt unul dintre cele mai inginerite terenuri din tot orașul.

Zona se numea Longacre Square, un cartier al trăsurilor cu cai, până când ziarul New York Times și-a mutat sediul aici în 1904, iar proprietarul Adolph Ochs a convins orașul să-i redenumească zona după ziar. Tot Ochs a pornit tradiția focurilor de artificii de Anul Nou de pe acoperișul clădirii, tradiție care în 1907 s-a transformat în prima coborâre a bilei, o structură din lemn și fier cu o sută de becuri de 25 de wați. Coborârea bilei s-a repetat în fiecare an de atunci, cu exact două excepții — 1942 și 1943, sărite din cauza restricțiilor de camuflaj din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial — deci nici măcar un război mondial n-a oprit-o mai mult de doi ani. Bila a fost redesenată de multe ori și stă azi pe clădirea One Times Square, a cărei principală „afacere” e găzduirea bilei și a ecranelor uriașe, nu chiriașii de birouri.

Ideea a pornit la Paris, în 1866, când un grup de americani conduși de avocatul John Jay a propus o „instituție și galerie națională de artă” acasă. Muzeul a fost înființat oficial pe 13 aprilie 1870, deschis inițial într-o clădire mică de pe Fifth Avenue, cu primul obiect achiziționat — un sarcofag roman — înainte să se mute pe locul actual, lângă Central Park. Statutul de înființare cerea ca și colecția să rămână gratuită și deschisă publicului tot anul, o condiție impusă din start, nu adăugată ulterior. Azi găzduiește una dintre cele mai mari colecții enciclopedice din lume, iar politica actuală de „plătești cât vrei” pentru cei care nu locuiesc în New York e o versiune mai restrânsă a acelui mandat original de intrare gratuită, după o schimbare de lege din 2018.

Designul memorialului, numit „Reflecting Absence”, a câștigat în 2004 un concurs internațional deschis care a strâns 5.201 propuneri din 63 de țări — unul dintre cele mai mari concursuri de design organizate vreodată — și a fost creat de arhitectul Michael Arad împreună cu peisagistul Peter Walker. Cele două bazine gemene stau exact pe amprenta turnurilor căzute, fiecare de aproape un hectar, cu cele mai mari cascade artificiale din America de Nord căzând în ele. Arad a descris bazinele goale ca „absența făcută vizibilă” — apa curge constant înăuntru, dar golul nu se poate umple niciodată, o idee de design destul de literală care încă lovește puternic văzută pe viu. Numele victimelor sunt așezate pe margini nu alfabetic, ci după apropiere semnificativă — oameni care lucrau împreună, sau care ceruseră dinainte să fie listați lângă un prieten sau membru al familiei, un detaliu pe care muzeul îl explică, dar care nu se vede de la sine privind bronzul.

A fost proiectat de John A. Roebling, mort de tetanos după ce un accident pe șantier i-a strivit piciorul chiar la începutul lucrărilor, în 1869. Fiul lui, Washington Roebling, a preluat postul de inginer-șef, doar ca să rămână și el paralizat, victimă a bolii de decompresie contractate lucrând în camerele subacvatice de fundație. Cu Washington la pat, soția lui, Emily Warren Roebling — care se pregătise singură în inginerie ca să-l ajute — a condus supravegherea zilnică și managementul proiectului ani la rând și a reușit să-i păstreze soțului titlul oficial când autoritățile au vrut să-l înlocuiască. Când s-a deschis, în 1883, era cu 50% mai lung decât orice pod suspendat construit până atunci — ceea ce o face pe Emily, practic, persoana care l-a dus la capăt.

Construită în 1934 ca să scoată trenurile de marfă care aduceau alimente în Manhattan de la nivelul străzii, după ce atâția pietoni muriseră pe 10th Avenue încât strada primise porecla „Death Avenue” — peste 540 de oameni uciși de trenuri de nivelul străzii până în 1910 au forțat soluția supraînălțată. Trenurile de marfă au încetat să mai circule pe ea în 1980, iar structura a stat abandonată aproape două decenii, cu ierburi sălbatice și copaci auto-semănați crescând prin pietriș. Orașul, sub administrația Giuliani, plănuia s-o demoleze complet. A supraviețuit pentru că doi locuitori din zonă, Joshua David și Robert Hammond, au fondat Friends of the High Line în 1999 și au organizat un concurs deschis de idei care a strâns 720 de propuneri din 36 de țări, înainte ca administrația Bloomberg să susțină transformarea ei în parc — deschis în etape, din 2009 până în 2014, păstrând structura originală de cale ferată, nu înlocuind-o.

Fondat în 1929 de trei colecționare — Abby Aldrich Rockefeller, Lillie Bliss și Mary Quinn Sullivan — special ca să conteste muzeele conservatoare care refuzau să expună artă contemporană. S-a deschis pe 7 noiembrie 1929, la nouă zile după prăbușirea bursei, cu o expoziție de împrumut cu lucrări de Van Gogh, Gauguin, Cézanne și Seurat. John D. Rockefeller Jr., chiar soțul lui Abby, a refuzat ani la rând să finanțeze muzeul co-fondat de soția lui, forțând MoMA să treacă prin trei sedii temporare înainte să se stabilească, în 1939, în clădirea actuală din Midtown — deci instituția devenită azi sinonimă cu bani vechi în lumea artei și-a petrecut primul deceniu practic falimentară și fără casă.

Terasa de observație s-a deschis în iulie 1933 pe atunci-numita clădire RCA, proiectată inițial să semene cu puntea unui vas de croazieră din anii '30, cu șezlonguri și coșuri de ventilație deghizate în hornuri de vapor. Atrăgea 1.300 de vizitatori pe zi până în 1935, la 40 de cenți intrarea, înainte să scadă în popularitate și să se închidă complet în 1986. A stat închisă aproape două decenii, până când o renovare completă a redeschis-o în noiembrie 2005, cu trei niveluri de vizionare până la etajul 70 — spre deosebire de terasa Empire State Building, designul de la Top of the Rock include chiar clădirea Empire State în peisaj, motiv pentru care mulți o preferă pentru poze în locul celeilalte.