Zaragoza, Spania

Legenda spune că Fecioara Maria i-a apărut apostolului Iacov „în carne și oase”, lângă râul Ebro, pe 2 ianuarie anul 40, cerându-i să ridice o capelă pe o coloană pe care i-a lăsat-o. Coloana aceea — cu o statuetă a Fecioarei de doar 36,5 cm — încă e păstrată în interior, sub straturile succesive de biserici construite peste ea de-a lungul secolelor: mozarabă, romanică, mudéjară și, în final, actuala bazilică barocă. Ce o distinge de La Seo, cealaltă catedrală din Zaragoza, e că intrarea în bazilică e complet gratuită. Goya a pictat una dintre fresce chiar aici, la începutul carierei lui, înainte să devină Goya-cel-din-manuale. Iar turnul — 80 de metri, urcați mai ales cu liftul — oferă o vedere asupra cupolelor bazilicii, a Ebro-ului și a întregului oraș, greu de găsit altfel în Zaragoza.

Numele vine din anii '30 ai secolului trecut, de la forma străzilor - înguste și lungi cât un tub -, într-o zonă delimitată de Plaza de España, Calle Don Jaime, Calle Méndez Núñez și Calle Alfonso I, în cartierul San Gil. Comercianții au ocupat aceste străduțe încă din secolul XVIII, iar în secolul XIX tavernele și barurile au transformat locul într-o zonă de socializare. Perioada lui de glorie a fost 1930-1960, când a devenit punctul de întâlnire al orașului; a urmat un declin spre finalul secolului XX, apoi renovări care l-au readus la viață. Azi rămâne cea mai densă concentrare de baruri de tapas din Zaragoza - genul de loc unde nu alegi un singur restaurant, ci faci un traseu de trei-patru opriri, câte o tapa și un pahar la fiecare.

Pe locul catedralei a existat mai întâi una dintre cele mai vechi moschei mari din Al-Andalus, ridicată între 714 și 716, extinsă apoi în secolele IX și XI. Când Alfonso I a cucerit Zaragoza în 1118, moscheea a fost transformată în catedrală dedicată San Salvador chiar în același an, iar de la 1140 vechea structură a fost demolată treptat și înlocuită cu un templu romanic, ridicat între 1166 și 1198 — de această dată orientat nord-sud, nu est-vest ca moscheea originală. În secolul XIV a urmat conversia la stil gotic, sub arhiepiscopii din propria familie regală de Aragon. Camerele capitulare de odinioară găzduiesc azi Museo de Tapices, una dintre cele mai mari colecții din lume de tapiserii flamande din secolele XV-XVII, țesute în atelierele celebre de la Arras, Tournai și Bruxelles — donate de-a lungul secolelor de arhiepiscopi care voiau să-și decoreze reședințele așa cum făcea nobilimea. Muzeul propriu-zis a luat ființă în 1938, dar din colecția de 65 de piese doar 23 stau expuse permanent, cele mai bine conservate și mai valoroase artistic.

Palatul a fost ridicat în a doua jumătate a secolului XI, în cea mai mare parte între 1065 și 1081, din ordinul lui Abu Ja'far Ahmad al-Muqtadir, al doilea conducător al dinastiei Banu Hud și emir al taifei de Zaragoza. Numele original era Qasr al-Surur, „Palatul Bucuriei” — o reședință de vară ridicată în afara zidurilor orașului musulman, printre livezi și canale de irigație, gândită ca loc de refugiu pentru o dinastie ajunsă la apogeul puterii sale. E singurul exemplu major de arhitectură islamică din perioada taifelor păstrat aproape intact în toată Spania — arcadele polilobate din Salonul Dorat n-au echivalent nicăieri altundeva. După Reconquista, clădirea a trecut prin mâinile regilor aragonezi, apoi ale Inchiziției, care a folosit-o drept sediu și închisoare, iar azi găzduiește Cortes de Aragón, parlamentul regional — un palat musulman din secolul XI e, literalmente, sediul unei instituții democratice contemporane.