Valencia, Spania

Complexul e construit pe fostul curs al râului Turia, deviat după inundația din 1957, ca parte a unui plan mai amplu de a transforma zona în parc. Propunerea inițială era pentru un turn de comunicații, dar după controverse proiectul a fost redefinit de Santiago Calatrava (cu contribuții timpurii ale lui Félix Candela) într-un complex de artă și știință. L'Hemisfèric, în formă de ochi uriaș, s-a deschis primul, în aprilie 1998, urmat de Muzeul Științei în 1999-2000 și de L'Oceanogràfic — cel mai mare acvariu din Europa, cu 42 de milioane de litri de apă, proiectat de Félix Candela — în 2003, iar opera a completat ansamblul în 2005. Tot complexul funcționează ca o singură sculptură albă din beton și sticlă prin care te plimbi, nu în jurul căreia mergi, reflectată în bazine puțin adânci care dublează efectul vizual. Acoperișul în formă de nufăr al L'Oceanogràfic și tunelul subacvatic sunt marea atracție pentru familii, în timp ce ecranul IMAX-planetariu al Hemisfèric-ului e unul dintre cele mai mari ecrane curbate din Europa.

Cartierul a luat naștere din arabalele orașului musulman, locuite încă din secolul VIII, când zona din afara zidurilor romane a fost populată de comunități mai puțin privilegiate. După cucerirea creștină a lui Jaume I în 1238, zona a devenit loc de refugiu pentru musulmanii scoși din interiorul cetății, cunoscută pentru o vreme drept Morería. Numele actual vine de la Mănăstirea Carmelită, construită începând cu 1238 și consacrată în 1343 — clădirea ei găzduiește azi Centre del Carme, un centru de artă contemporană. Multă vreme a fost un cartier sărac și degradat, dar pietonalizarea de la finalul secolului XX l-a transformat radical: a devenit locul unde s-au mutat artiștii și boemii orașului, plin de graffiti și street art la fiecare colț, galerii improvizate și baruri mici într-o rețea de străduțe medievale înguste care încă păstrează traseul original al arabalelor musulmane.

Piața a pornit dintr-un concurs municipal din 1910, câștigat de arhitecții Alejandro Soler March și Francisco Guardia Vial, ambii formați la școala de arhitectură din Barcelona și trecuți prin atelierul lui Lluís Domènech i Montaner, unul dintre marii nume ai modernismului catalan. Proiectul a fost modificat de mai multe ori la cererea primăriei, iar șantierul, pornit după planurile din 1914, s-a încheiat abia în 1928, cu arhitecții Enrique Viedma și Ángel Romaní preluând finalizarea lucrării. Piața s-a deschis oficial pe 23 ianuarie 1928. Structura de fier, sticlă și ceramică, cu o cupolă centrală de 30 de metri și cele două giruete în formă de papagal și pește vizibile de pe stradă, o fac una dintre cele mai mari piețe acoperite din Europa, cu peste 250 de tarabe sub același acoperiș. Ce o ține vie e că rămâne piață funcțională pentru localnici, nu doar atracție turistică: măcelari, pescari și zarzavagii lucrează acolo de generații, iar anghilele vii din Albufera sau șunca iberică de la tarabele gourmet sunt motive reale să treci pragul.

Numele datează din 1848 și vine de la Félix Robillard, grădinarul-șef al Grădinii Botanice din Valencia, care a cumpărat un teren mlăștinos în zonă, l-a desecat și a plantat printre altele mușcată roz - "malva rosa" -, folosită la o fabrică de esențe, prima de acest fel din Spania, deschisă în 1860. Zona a devenit rapid loc de recreere pentru burghezia valenciană, iar printre cei care au făcut-o celebră se numără pictorul Joaquín Sorolla, care a pictat aici multe dintre scenele lui de plajă, și scriitorul Vicente Blasco Ibáñez. Azi rămâne plaja urbană cea mai vie a orașului - lungă, cu promenadă plină de restaurante de paella și baruri cu terase, la câteva stații de tramvai de centrul istoric.