Bilbao, Spania

Clădirea a fost proiectată de arhitectul basc Ricardo Bastida ca alhóndiga - piață angro de vinuri și ulei - și inaugurată în 1909. A intrat în declin în anii '70, iar în 2001 designerul francez Philippe Starck a început o renovare masivă, care a demolat interiorul păstrând doar fațada originală; centrul s-a redeschis publicului în etape, între mai și octombrie 2010. Starck și-a lăsat semnătura peste tot - cele 43 de coloane din vestibul, fiecare cu design diferit, și o piscină cu fund transparent pe acoperiș. În 2015, clădirea a fost redenumită Azkuna Zentroa, în memoria primarului Iñaki Azkuna. De acolo, o plimbare pe malul Nervión duce spre Zubizuri, podul alb al lui Santiago Calatrava din 1997 - "zubi zuri" înseamnă exact asta în euskera -, ridicat ca parte a regenerării urbane care a transformat Bilbaoul industrial, cu câteva luni înainte de deschiderea Guggenheimului.

Casco Viejo e nucleul din care a pornit Bilbao. Când Diego López de Haro V, Señor de Vizcaya, a acordat orașului fuero-ul de villa în 1300, primele trei străzi — Somera, Artecalle și Tendería — s-au întins pe malul drept al râului Nervión. Abia în secolul XV s-au adăugat celelalte patru (Belosticalle, Carnicería Vieja, Barrencalle și Barrencalle Barrena), completând labirintul medieval cunoscut azi drept Las Siete Calles. Ce ține cartierul viu azi e txikiteo-ul — obiceiul de a merge din bar în bar, cu câte un pintxo și un pahar mic de txakoli (vinul alb basc, ușor acidulat) la fiecare oprire, fără să te așezi vreodată la masă. Sunt peste 50 de baruri tradiționale înghesuite pe străzile astea pietruite, fiecare cu o specialitate — de la gilda clasică (măsline, hamsie, ardei) până la creații moderne pe pâine prăjită. Nu e neapărat un tur cu ghid, e felul în care bilbainos-ii ies seara.

Muzeul a fost ideea guvernului basc, nu a Fundației Guggenheim: în 1991 Bilbao a propus să finanțeze integral o clădire dacă fundația din New York aducea numele și o parte din colecție. S-a organizat un concurs în 1992, câștigat de Frank Gehry în fața lui Arata Isozaki și Coop Himmelb(l)au. Construcția a durat din 1993 până în octombrie 1997, cu un buget de circa 89 de milioane de dolari — respectat, ceea ce pentru o clădire cu geometria asta e aproape neobișnuit. Panourile de titan de pe fațadă au doar 0,38 mm grosime, motiv pentru care suprafața pare că se mișcă și-și schimbă culoarea cu lumina și vremea de peste zi. Impactul asupra orașului a fost atât de vizibil — dintr-un oraș de șantiere navale și oțelării, Bilbao a devenit reper cultural — încât fenomenul are propriul nume, „efectul Bilbao”, folosit azi pentru orice clădire-simbol care regenerează un oraș. Câinele uriaș din flori de la intrare, „Puppy” al lui Jeff Koons, a devenit el însuși un reper al orașului.

Podul a fost inaugurat pe 28 iulie 1893 și e primul pod transbordator cu structură metalică din lume — o soluție inventată special pentru gura estuarului Ibaizabal, unde traficul naval intens făcea imposibilă construcția unui pod clasic. Inginerul basc Alberto Palacio Elissague l-a proiectat, francezul Ferdinand Arnodin l-a construit, iar finanțarea a venit de la omul de afaceri bilbaínez Santos López de Letona. Ideea era simplă: în loc de un pod fix jos sau unul foarte înalt, o platformă suspendată de cabluri circulă la 61 de metri deasupra apei, transportând oameni, mașini și bunuri fără să blocheze niciodată vasele mari care intrau și ieșeau din portul Bilbao. Modelul a fost copiat în zeci de orașe din Europa, Africa și America, dar Vizcaya e cel mai bine conservat dintre toate și singurul care încă funcționează exact așa cum a fost gândit acum peste 130 de ani — motiv pentru care UNESCO l-a declarat Patrimoniu Mondial în 2006.