Museo de Bellas Artes

Muzeul a fost ideea guvernului basc, nu a Fundației Guggenheim. În 1991 Bilbao a pus pe masă o ofertă simplă: plătim noi clădirea, integral, dacă New York-ul aduce numele și o parte din colecție. S-a ținut un concurs în 1992, câștigat de Frank Gehry în fața lui Arata Isozaki și Coop Himmelb(l)au, iar construcția a durat din 1993 până în octombrie 1997, cu un buget de vreo 89 de milioane de dolari — respectat, ceea ce pentru o clădire cu geometria asta e aproape un miracol. Panourile de titan de pe fațadă au 0,38 mm grosime, atât — de-aia suprafața pare că respiră și-și schimbă culoarea cu lumina și vremea de peste zi. Iar efectul a fost atât de brutal — un oraș de șantiere și oțelării ajuns reper cultural — încât are propriul nume, „efectul Bilbao”, lipit azi pe orice clădire-simbol care învie un oraș. Câinele uriaș din flori de la intrare, „Puppy” al lui Jeff Koons, a ajuns el însuși un reper al orașului.

Casco Viejo e sâmburele din care a crescut Bilbao. Când Diego López de Haro V, Señor de Vizcaya, i-a dat orașului fuero-ul de villa în 1300, primele trei străzi — Somera, Artecalle și Tendería — se lipeau de malul drept al Nerviónului; abia în secolul XV s-au adăugat celelalte patru — Belosticalle, Carnicería Vieja, Barrencalle și Barrencalle Barrena — și așa s-a închis labirintul medieval numit azi Las Siete Calles. Ce ține cartierul viu nu e istoria, e txikiteo-ul: mergi din bar în bar, câte un pintxo și un pahar mic de txakoli — vinul alb basc, ușor acidulat — la fiecare oprire, fără să te-așezi vreodată la masă. Sunt peste 50 de baruri tradiționale înghesuite pe pietrele astea, fiecare cu specialitatea lui, de la gilda clasică — măsline, hamsie, ardei — până la invenții moderne pe pâine prăjită. Nu e tur cu ghid. E felul în care ies bilbainos-ii seara.

Inaugurat pe 28 iulie 1893, e primul pod transbordator cu structură metalică din lume — o soluție inventată anume pentru gura estuarului Ibaizabal, unde traficul naval era atât de dens încât un pod clasic nici nu se punea problema. L-a proiectat inginerul basc Alberto Palacio Elissague, l-a construit francezul Ferdinand Arnodin, iar banii i-a pus omul de afaceri bilbaínez Santos López de Letona. Ideea e simplă și elegantă: nici pod fix jos, nici unul înalt, ci o platformă atârnată de cabluri care plimbă oameni, mașini și marfă chiar pe deasupra apei, suspendată de grinda de sus, la 45 de metri — destul cât vasele mari care intrau și ieșeau din portul Bilbao să treacă mereu pe dedesubt. Modelul a fost copiat în zeci de orașe din Europa, Africa și America, dar Vizcaya e cel mai bine păstrat dintre toate și singurul care încă funcționează exact cum a fost gândit acum peste 130 de ani — de-aia l-a trecut UNESCO în Patrimoniul Mondial în 2006.

Clădirea a fost gândită de arhitectul basc Ricardo Bastida ca alhóndiga — piață angro de vin și ulei — și deschisă în 1909. A intrat în declin în anii '70, iar în 2001 designerul francez Philippe Starck a pornit o renovare masivă: a dărâmat tot interiorul și a păstrat doar fațada originală, iar centrul s-a redeschis publicului pe etape, între mai și octombrie 2010. Starck și-a pus semnătura peste tot — cele 43 de coloane din vestibul, fiecare cu alt design, și o piscină cu fund transparent pe acoperiș. În 2015 a fost rebotezată Azkuna Zentroa, în amintirea primarului Iñaki Azkuna. De acolo, o plimbare pe malul Nerviónului te duce la Zubizuri, podul alb al lui Santiago Calatrava din 1997 — „zubi zuri” exact asta înseamnă în euskera —, ridicat în valul de regenerare urbană care a scos Bilbao din era industrială, cu câteva luni înainte să se deschidă Guggenheimul.

Cea mai mare piață acoperită din Europa, clădirea de azi ridicată în 1929, și nu un decor pentru turiști — o piață care lucrează. Txuleta (vită), txipiroi (calamar), jamón ibérico, legume de sezon: aici vezi sufletul gastronomic basc pe tarabă, nu în meniu tradus. Intrarea e gratuită, iar la standuri mănânci pe 5-15 € o îmbucătură — pintxos, montaditos, pește la grătar. Vino dimineața, când e plin și viu; după-amiaza se golește. Dacă mănânci întâi cu ochii și pe urmă cu gura, ăsta e locul.

Trei minute de urcare, 770 de metri de șină, și dintr-odată înțelegi orașul. De sus vezi Bilbao întreg, Nerviónul șerpuind și dealurile basce de jur împrejur — singurul loc din care prinzi topografia orașului și de ce a contat ca port industrial. Funicularul urcă din 1915; odată sus, platforma de belvedere e gratuită, iar lumina de apus de aici e cea mai bună din oraș. Nu e o capcană de turiști — îl folosesc localnicii zilnic. Restul orașului îți spune povestea; de aici o vezi în relief.