Granada, Spania

Complexul a fost început în secolul XIII de Muhammad I (Al-Ahmar), fondatorul dinastiei nazaride, ultima dinastie musulmană care a condus în peninsula Iberică. Urmașii lui l-au extins de-a lungul secolelor XIV-XV până la Palacios Nazaríes de azi — Mexuar, Palatul Comares și Palatul Leilor — chiar până în 1492, anul predării către Regii Catolici. Stucul, faianța și lemnul sculptat nu sunt doar decor — o mare parte e acoperită cu poezie reală, versuri care laudă sultanii sau descriu chiar încăperea respectivă, gravate direct în pereți. Cei doisprezece lei de marmură care susțin fântâna din Patio de los Leones sunt una dintre puținele sculpturi figurative din arta islamică a perioadei, iar originea lor exactă încă e disputată de istorici.

Isabela de Castilia a vrut să fie îngropată la Granada, ultimul regat musulman cucerit, ca simbol al unității Spaniei catolice — și a comandat prin decret regal, pe 13 septembrie 1504, o capelă funerară proprie. Arhitectul Enrique Egas a ridicat clădirea între 1505 și 1517, în stil gotic isabelin, cu contribuții ulterioare de la Juan Gil de Hontañón și Juan de Badajoz cel Bătrân. Mormintele din marmură ale Isabelei și Fernando, sculptate de italianul Domenico Fancelli, și cele ale fiicei lor Juana la Loca și ale lui Felipe el Hermoso, opera lui Bartolomé Ordóñez, sunt doar partea vizibilă — sicriele de plumb reale, simple, stau într-o criptă la subsol, complet lipsite de ornament, la propriu în umbra propriilor lor monumente funerare. Capela mai păstrează și colecția personală de pictură a Isabelei, cu lucrări de Rogier van der Weyden, Hans Memling și Dierick Bouts, una dintre primele galerii regale de artă din Europa, strânsă de o regină care colecționa artă flamandă cu o pasiune neobișnuită pentru vremea ei.

Mirador-ul e legat de Iglesia de San Nicolás, ridicată în secolul XVI pe locul unei foste moschei, în cartierul Albaicín (Patrimoniu UNESCO din 1994), zonă care fusese, sub nazariți, inima medinei musulmane a Granadei. Se spune că tot aici, pe platoul din fața bisericii, s-au purtat negocierile secrete care au dus la capitularea lui Boabdil, ultimul rege maur al Granadei, și predarea orașului către Regii Catolici în 1492. Ce contează azi e unghiul: de aici vezi toată Alhambra, cu Sierra Nevada înzăpezită în spate, dintr-un loc unde nu plătești bilet și nu rezervi cu săptămâni înainte, spre deosebire de Alhambra însăși. La răsărit, fortăreața se aprinde treptat în auriu și roz; la apus, culorile trec prin roșu spre violet — de-aia locul e plin de chitariști flamenco și artiști stradali în fiecare seară.

Campo del Príncipe a fost amenajat la sfârșitul secolului XV, în 1497, cu ocazia nunții prințului Juan, fiul Regilor Catolici, cu Margareta de Austria. Înainte de asta, sub stăpânirea nazaridă, locul se numea câmpul Loma și găzduia grădini fertile, cunoscute drept Alameda de Mu'ammal. Zona face parte din Realejo, fostul cartier evreiesc al Granadei, la poalele Alhambrei. Ce-l diferențiază azi: aici tapa gratuită încă e regulă, nu excepție. Comanzi o bere sau un vin și primești, fără să ceri și fără cost în plus, o tapa care poate fi de la măsline la o farfurie cu orez sau carne. Granada e unul dintre puținele orașe mari din Spania unde obiceiul a supraviețuit intact presiunii turismului, iar Campo del Príncipe și Calle Navas, la doi pași una de alta, sunt printre cele mai dense concentrări de baruri care îl respectă.