Abadía del Sacromonte

Muhammad I — Al-Ahmar, cel care a pornit dinastia nazaridă, ultima dinastie musulmană care a domnit în Iberia — a început complexul în secolul XIII. Urmașii lui l-au tot extins prin secolele XIV-XV, până la ce vezi azi: Mexuar, Palatul Comares, Palatul Leilor, adăugate până în 1492, anul în care orașul s-a predat Regilor Catolici. Uită-te de-aproape: stucul, faianța și lemnul sculptat nu-s doar podoabă. O bună parte e poezie adevărată, versuri care laudă sultanii sau îți descriu chiar camera în care stai, gravate direct în perete. Iar cei doisprezece lei de marmură care țin fântâna din Patio de los Leones sunt una dintre puținele sculpturi figurative din arta islamică a vremii — de unde vin exact, istoricii încă se ceartă.

Mirador-ul stă lipit de Iglesia de San Nicolás, biserică ridicată în secolul XVI peste o fostă moschee, în Albaicín — cartier în patrimoniul UNESCO din 1994 și, sub nazariți, chiar inima medinei musulmane a Granadei. Se spune că tot aici, pe platoul din fața bisericii, s-au purtat negocierile secrete care au dus la capitularea lui Boabdil, ultimul rege maur al Granadei, și la predarea orașului către Regii Catolici în 1492. Dar motivul pentru care urci e unghiul: de aici vezi toată Alhambra, cu Sierra Nevada înzăpezită în spate, dintr-un loc unde nu plătești bilet și nu rezervi cu săptămâni înainte, cum faci la Alhambra însăși. Dimineața, fortăreața se aprinde încet în auriu și roz; seara, culorile trec prin roșu spre violet — de-aia găsești aici chitariști flamenco și artiști stradali în fiecare seară.

Isabela de Castilia a vrut să fie îngropată la Granada — ultimul regat musulman cucerit — ca semn al Spaniei catolice unite, și și-a comandat propria capelă funerară prin decret regal, pe 13 septembrie 1504. Arhitectul Enrique Egas a ridicat-o între 1505 și 1517, în gotic isabelin, cu adăugiri ulterioare de la Juan Gil de Hontañón și Juan de Badajoz cel Bătrân. Mormintele de marmură ale Isabelei și lui Fernando, dăltuite de italianul Domenico Fancelli, și cele ale fiicei lor Juana la Loca și ale lui Felipe el Hermoso, semnate de Bartolomé Ordóñez, sunt doar fața văzută: sicriele adevărate, de plumb, simple, stau într-o criptă la subsol, fără niciun ornament, la propriu în umbra propriilor monumente. Și tot aici e colecția personală de pictură a Isabelei — Rogier van der Weyden, Hans Memling, Dierick Bouts — una dintre primele galerii regale de artă din Europa, strânsă de o regină care aduna artă flamandă cu o pasiune rară pentru vremea ei.

Campo del Príncipe a fost croit la sfârșitul secolului XV, în 1497, pentru nunta prințului Juan, fiul Regilor Catolici, cu Margareta de Austria. Înainte, sub nazariți, locul se chema câmpul Loma și era plin de grădini roditoare, cunoscute drept Alameda de Mu'ammal; zona ține de Realejo, fostul cartier evreiesc al Granadei, la poalele Alhambrei. Dar vii aici pentru altceva: tapa gratuită e încă regulă, nu excepție. Comanzi o bere sau un vin și primești, fără să ceri și fără să plătești în plus, o tapa care poate fi orice, de la măsline la o farfurie cu orez sau carne. Granada e unul dintre puținele orașe mari din Spania unde obiceiul a supraviețuit întreg presiunii turismului, iar Campo del Príncipe și Calle Navas, la doi pași una de alta, adună cele mai multe baruri care încă îl respectă.

Au început-o în 1518, peste fosta Mare Moschee, și au terminat-o abia 185 de ani mai târziu. Înăuntru, goticul se amestecă cu Renașterea: coloane îmbrăcate în foiță de aur, capodopere la tot pasul, plus morminte regale și moaște din vremea Regilor Catolici. E una dintre cele mai importante clădiri renascentiste din Spania și, la propriu, contragreutatea creștină a Alhambrei — piatra pusă de biserică drept anunț că reconquista s-a încheiat. Dacă vrei să pricepi cum s-au suprapus religiile în orașul ăsta, de aici pornești.

Cartierul evreiesc medieval al Granadei, la sud de catedrală, care a trăit și a înflorit până la expulzarea din 1492. Azi e partea cea mai vie a orașului: străduțe pietonale înguste, pline de galerii independente, buticuri, restaurante și baruri. La Casa de los Tiros, un palat renascentist devenit muzeu, ți se povestește istoria locului, meșteșugurile și moștenirea evreiască. Umbli gratis pe străzi, muzeele cer 2-4 € de intrare, iar aici mănânci și bei bine fără îmbulzeala de pe Calle Navas — locul unde granadinii chiar își petrec timpul.