Madrid, Spania

Clădirea a fost desenată de arhitectul Juan de Villanueva în 1785, la comanda lui Carol III, ca să găzduiască un Cabinet de Istorie Naturală — nu un muzeu de artă. Destinația s-a schimbat abia sub nepotul lui, Fernando VII, împins de soția lui, regina María Isabel de Braganza. Muzeul s-a deschis publicului în noiembrie 1819, cu un prim catalog de 311 tablouri, provenite din colecțiile regale acumulate de monarhia spaniolă în secolele XVI-XVIII. Ce-l diferențiază de alte mari muzee e tocmai originea asta: nu e o colecție adunată de curatori de-a lungul timpului, ci gustul personal al regilor Spaniei, secol după secol — de-aia ai atât Velázquez și „Las Meninas”, cât și „picturile negre” ale lui Goya sau „Grădina Deliciilor” a lui Bosch, toate strânse de aceeași familie. E, practic, un jurnal vizual al monarhiei spaniole.

Ridicată între 1913 și 1916 sub supravegherea arhitectului Alfonso Dubé y Díez, după modelul piețelor europene de fier de tipul Les Halles din Paris, piața s-a inaugurat pe 13 mai 1916. E singura structură de fier de acest tip păstrată în Madrid, declarată azi Bun de Interes Cultural. Structura de fier și sticlă lasă lumina naturală să intre pe cele aproape 2000 de metri pătrați ale halei, iar vara are un sistem de răcire cu aspersoare de apă sub presiune. A trecut de la piață tradițională de cartier la una dintre cele mai vizitate atracții gastronomice din Madrid - azi majoritatea tarabelor vând tapas și vin la pahar, nu legume, deci vii mai mult pentru experiență decât pentru cumpărături.

Palatul de azi există din cauza unui incendiu. În noaptea de Crăciun a anului 1734, o sobă lăsată nesupravegheată în apartamentele pictorului de curte Jean Ranc a mistuit aproape complet vechiul Alcázar maur-medieval, fortăreața care fusese reședința regilor Spaniei de secole. Filip V, primul Bourbon pe tronul spaniol, a profitat de ocazie ca să ridice un palat pe măsura ambițiilor sale: l-a chemat pe arhitectul italian Filippo Juvara, iar după moartea acestuia lucrarea a continuat-o discipolul lui, Juan Bautista Sacchetti, care a proiectat clădirea pătrată din piatră, fără lemn expus, tocmai ca să nu se mai repete tragedia din 1734. E cel mai mare palat regal încă în uz din Europa de Vest, cu peste 3.400 de camere, deși familia regală nu mai locuiește aici — stă la Palacio de la Zarzuela, la marginea orașului, iar Palacio Real e rezervat ceremoniilor de stat și vizitelor turistice. Sala Tronului, Armeria Reală cu armuri autentice de secol XVI și biblioteca ce păstrează cea mai mare colecție intactă de instrumente Stradivarius sunt motivele pentru care merită mai mult decât o oră grăbită.

Grădinile au apărut în 1629, când Conde-Duque de Olivares l-a convins pe Filip al IV-lea să extindă reședința regală de lângă mănăstirea Jerónimos într-un complex palatial de recreere — botezat oficial „Real Sitio del Buen Retiro” printr-un decret din 1633. Vechiul palat baroc, cu lacuri, canale, o menajerie și șase capele, a fost aproape complet distrus în timpul Războiului de Independență împotriva lui Napoleon; din el mai supraviețuiesc doar câteva clădiri, ca Casón del Buen Retiro. Parcul a devenit al orașului abia în 1868, după revoluția care a alungat-o pe Isabela a II-a, când coroana l-a cedat Madridului. Palacio de Cristal, structura de fier și sticlă de lângă lac pe care o vede toată lumea azi, nu a fost construit ca operă de artă, ci ca seră uriașă pentru o expoziție din 1887 dedicată plantelor exotice aduse din Filipine — coloniile spaniole expuse ca atracție pentru madrileni.