San Sebastián, Spania

Golful în formă de scoică, încadrat de Monte Urgull și Monte Igueldo, cu insula Santa Clara chiar în mijloc, a devenit loc select abia după 1845, când regina Isabela a II-a a început să-și petreacă verile aici, la recomandarea medicilor, pentru băile terapeutice de mare. Prezența ei, și mai târziu a reginei María Cristina, a transformat orașul în capitala de vară neoficială a Spaniei, în plină Belle Époque. Balustradele din fontă de pe promenadă, cu felinarele lor în formă de scoică, și clădirile grandioase precum Palatul Miramar sau Hotel de Londres datează exact din perioada aia regală. E, constant, în topurile mondiale ale plajelor urbane — și motivul e simplu: golful e protejat, apa e liniștită, dar rămâne, totuși, plajă de oraș adevărată, nu o construcție artificială.

Parte Vieja e nucleul medieval al orașului, la poalele muntelui Urgull, între port și râul Urumea; orașul a fost aproape distrus în timpul asediului din Războiul de Independență spaniol, în 1813, iar din incendiu au supraviețuit doar câteva clădiri religioase - Bazilica Santa María del Coro, Biserica San Vicente, Mănăstirea San Telmo. Reconstrucția a durat peste 30 de ani, iar calle 31 de Agosto e singura stradă care a scăpat neatinsă de foc. Azi cartierul ăsta mic e cea mai densă zonă de pintxos din Spania - practic fiecare bar are o tejghea plină de farfurioare. Localnicii îi spun "txikiteo": mergi din bar în bar, la fiecare comanzi un pahar mic de vin - "txikito" - și un singur pintxo, regula fiind un bar, o specialitate, o băutură, apoi mai departe.

Funicularul a fost inaugurat pe 25 august 1912, cu regenta María Cristina de Habsburg prezentă la eveniment, construit de firma elvețiană Von Roll pe un traseu de 312 metri. E cel mai vechi funicular din Țara Bascilor și al treilea din Spania, după cele de la Tibidabo (1901) și Vallvidrera (1906) din Barcelona — dar spre deosebire de acelea, a rămas practic neschimbat de peste un secol. Sus, pe munte, parcul de distracții deschis odată cu funicularul e singurul dintre cele trei parcuri sansebastianeze de la începutul secolului XX (alături de Ulía și Martutene) care încă funcționează. Muntele Elvețian, un fel de montagne russe din beton, e cel mai vechi de tipul lui aflat încă în funcțiune în lume. Dincolo de nostalgie, de sus se vede toată Concha, golful San Sebastiánului, dintr-un unghi pe care nu-l prinzi de nicăieri altundeva din oraș.

Chillida a început seria de sculpturi „Peine del Viento” în 1952, dar versiunea instalată la San Sebastián — a cincisprezecea din douăzeci și trei — a apărut abia în 1977, la capătul plajei Ondarreta, unde muntele Igeldo se termină direct în mare. Locul nu a fost ales întâmplător: sculptorul, născut chiar în oraș, obișnuia să vină aici de tânăr să privească valurile. Cetățenii donostiarra strânseseră fonduri pentru un omagiu încă de la finalul anilor '60, dar au trecut zece ani până ce primăria a găsit locul potrivit. Cele trei piese de oțel Corten, de peste nouă tone fiecare, ancorate direct în stâncă, nu au fost planul inițial — Chillida voia o singură sculptură, dar a decis că trei creează o compoziție vizuală mai echilibrată: primele două, față în față, simbolizează trecutul, iar a treia, mai îndepărtată, privește spre orizont și viitor. În același timp, arhitectul basc Luis Peña Ganchegui a construit amfiteatrul de granit roz care îmbrățișează panta din spate, gândit ca parte integrantă a operei, nu doar ca loc de belvedere.