Iglesia de San Nicolás

Complexul stă pe albia moartă a Turiei, deviată după inundația din 1957, când planul era să faci parc din tot. La început se voia un turn de comunicații; după scandaluri, proiectul a fost redefinit de Santiago Calatrava — cu contribuții timpurii ale lui Félix Candela — într-un complex de artă și știință. L'Hemisfèric, un ochi uriaș de beton, s-a deschis primul, în aprilie 1998; a urmat Muzeul Științei în 1999-2000, apoi L'Oceanogràfic — cel mai mare acvariu din Europa, 42 de milioane de litri de apă, proiectat tot de Candela — în 2003, iar opera a închis ansamblul în 2005. Nu te plimbi în jurul lui, te plimbi prin el: o singură sculptură de beton și sticlă albă, oglindită în bazine puțin adânci care dublează totul. Acoperișul-nufăr al Oceanogràfic-ului și tunelul subacvatic sunt momeala pentru familii; ecranul IMAX-planetariu al Hemisfèric-ului e unul dintre cele mai mari ecrane curbate din Europa.

Piața a pornit dintr-un concurs municipal din 1910, câștigat de Alejandro Soler March și Francisco Guardia Vial — amândoi școliți la arhitectura din Barcelona și trecuți prin atelierul lui Lluís Domènech i Montaner, unul dintre marii moderniști catalani. Primăria a cerut modificări peste modificări; șantierul, pornit după planurile din 1914, s-a terminat abia în 1928, cu Enrique Viedma și Ángel Romaní ducând lucrarea la capăt, iar pe 23 ianuarie 1928 s-a deschis oficial. Fier, sticlă și ceramică, o cupolă centrală de 30 de metri și două giruete în formă de papagal și pește care se văd din stradă — una dintre cele mai mari piețe acoperite din Europa, peste 250 de tarabe sub același acoperiș. Ce o ține vie e că rămâne piață adevărată pentru localnici, nu decor: măcelari, pescari și zarzavagii care lucrează acolo de generații, anghile vii din Albufera, șuncă iberică la tarabele gourmet. Vino pentru clădire și pentru anghile; de mâncat mai ieftin și mai bine mănânci în restaurantele de cartier.

Carmen s-a născut din mahalalele orașului musulman, locuite încă din secolul VIII, când zona din afara zidurilor romane era a celor mai puțin norocoși. După ce Jaume I a cucerit orașul în 1238, aici au fost împinși musulmanii scoși din inima cetății — o vreme i s-a zis Morería. Numele de azi vine de la Mănăstirea Carmelită, ridicată din 1238 și sfințită în 1343; în clădirea ei stă acum Centre del Carme, un centru de artă contemporană. Multă vreme a fost cartier sărac și scorojit, dar pietonalizarea de la finalul secolului XX l-a răsturnat: aici s-au mutat artiștii și boemii orașului, graffiti și street art la fiecare colț, galerii improvizate și baruri mici într-o rețea de străduțe medievale înguste care încă țin traseul original al mahalalelor musulmane.

Numele vine din 1848, de la Félix Robillard, grădinarul-șef al Grădinii Botanice din Valencia, care a cumpărat o mlaștină pe-aici, a desecat-o și a plantat, printre altele, mușcată roz — "malva rosa" — pentru o fabrică de esențe, prima de acest fel din Spania, deschisă în 1860. A ajuns repede loc de plimbare pentru burghezia valenciană; printre cei care i-au dat faimă se numără pictorul Joaquín Sorolla, care și-a pictat aici multe scene de plajă, și scriitorul Vicente Blasco Ibáñez. Azi e plaja urbană cea mai vie a orașului — lungă, cu promenadă plină de restaurante de paella și terase, la câteva stații de tramvai de centrul istoric. Vara se umple și se face comercială și turistică; dacă vrei apă și liniște, cobori mai spre Poniente sau la plaja Cabañal.

Aici a fost râu; acum e cel mai frumos lucru din oraș, și e gratis. Nouă kilometri de parc liniar neîntrerupt curg pe fosta albie, de la vechiul Carmen până la Orașul Artelor și Științelor — alei de mers și de pedalat pe tot traseul, spații verzi cu sculpturi, fântâni și locuri de joacă, una dintre cele mai îndrăznețe reconversii urbane din Europa. Dacă ai puțin timp, prinde secțiunea centrală, de la Pont de la Penyeta până la Orașul Artelor: cea mai frumoasă și mai ușor de mers pe jos. Nu e o atracție, e coloana vertebrală a Valenciei moderne.

Cabañal e cartierul de pescari unde paella e tradiție, nu spectacol pentru turiști. O grilă de străzi înguste cu case-vagon Casas Baratas din anii '20, cu fațade de faianță, locuite la vedere; nu e muzeu, e viață. În Casas de Comida — restaurante de familie — mănânci arròs adevărat cu 8-15 € de persoană. Gentrificarea îl roade încet, dar rămâne cel mai crud și mai nelustruit cartier al Valenciei; dacă Carmen e decor pentru vizitatori, aici tradiția trăiește de-adevărat.