Palma nu s-a născut din turism. S-a născut din război. În anul 123 î.Hr., consulul roman Quintus Caecilius Metellus Balearicus a curățat apele Balearelor de pirații care le țineau la cheremul lor și a ridicat aici o colonie: Palmaria Palmensis, „palmierul victoriei”. Din secolul X orașul a trecut sub stăpânire musulmană, sub numele Medina Mayurqa, și așa a rămas până în septembrie 1229, când regele Jaume I al Aragonului a debarcat pe insulă și a luat orașul până la finalul aceluiași an — deși maurii din munți i-au mai ținut piept încă trei ani. Aproape un secol mai târziu, Jaume al II-lea, primul rege independent al Regatului Mallorca, a pus să se ridice pe un deal de 112 metri Castelul Bellver, gata în vreo zece ani de la 1300: una dintre puținele fortărețe circulare din Europa, gândită să domine din înălțime și orașul, și portul. Rotundul n-a fost un moft de arhitect. Castelul aproape că n-a fost reședință regală adevărată — din 1717 a devenit închisoare militară, a trecut prin războaiele napoleoniene și prin războiul civil spaniol, și abia în 1976 s-a făcut muzeul de istorie al orașului.
- ·Santa Catalina, fostul cartier de pescari, e azi zona cu piața de produse locale și cea mai bună scenă gastronomică, departe de restaurantele turistice din centrul istoric
- ·Vasele de croazieră golesc mii de pasageri în centrul vechi la prânz — dimineața devreme e mult mai liniștit
- ·Orașul e plat și bine pus la punct pentru bicicletă, o alternativă reală la mașină chiar și pentru turiști
- ·Iunie și septembrie au aceeași vreme bună ca iulie-august, dar mult mai puțină lume și cazare mai accesibilă
Ce vezi în Palma de Mallorca: top 8 obiective
Temelie islamică medievală peste care s-a turnat Renașterea, cu străduțe întortocheate din secolele XIV–XVI care nu duc nicăieri anume și tocmai de-aia merită bătute. Fostul cartier evreiesc, azi cu anticariate, galerii și baruri ascunse pe alei. Nu plătești intrare nicăieri — doar te pierzi pe jos vreo două ore; e singurul loc din Palma unde simți straturile de istorie ale insulei unele peste altele, nu turnate în vitrină.
Jaume al II-lea al Mallorcăi a pus să se construiască între 1300 și 1311 o fortăreață-reședință unde familia regală să se poată adăposti la nevoie. N-a văzut-o gata — a murit chiar în 1311 — dar succesorul, Sanxo I, semna deja acte acolo pe la 1314. E unul dintre puținele castele din toată Europa cu plan complet circular — ziduri, curte și cele trei turnuri, toate rotunde — și cel mai vechi de felul ăsta; turnul central, Torre de l'Homenatge, are 33 de metri și stă deoparte, legat de rest printr-un pod. Numele Bellver înseamnă „vedere frumoasă” în catalana veche și îți spune singur de ce s-a ales dealul ăsta de 112 metri: de sus vezi tot golful Palmei.
Regele Jaume I a comandat-o în 1229, imediat după ce a cucerit insula, exact peste moscheea principală pe care tocmai o luase; goticul s-a tras din secolul XIII până în XVI, sfințită abia în 1601, iar cutremurul din 1851 a stricat destul cât reconstrucția de după să-i dea mare parte din fațada de azi. Între 1902 și 1914, episcopul Pere Joan Campins l-a adus pe Antoni Gaudí să refacă interiorul: a împins corul din mijlocul naosului spre altar, a desfăcut altarul mare, a deschis ferestre zidite ca să intre lumina și a atârnat deasupra altarului un baldachin heptagonal cu 35 de lămpi. A plecat în 1914, certat cu capitulul, cu doar 6 din cele 9 vitralii planificate gata — dar ce a apucat să facă tot dictează și azi cum se simte spațiul. Rozasa gotică e printre cele mai mari din lume, iar de două ori pe an, pe la 2 februarie și 11 noiembrie, soarele trece prin ea și desenează un „opt” pe zidul din față.
Bastionul Sant Pere face parte din zidurile renascentiste ridicate în ultimul sfert al secolului XVI de inginerul italian Giacomo Palearo Fratín și a găzduit una dintre cele mai prestigioase școli de artilerie din Europa; a rămas în uz militar peste trei secole, până în 1952. În 1963, noii proprietari ai terenului au încercat să-l arunce în aer cu bombe de var, dar s-au trezit cu locuitorii în cap și bastionul a fost salvat, declarat monument istoric în 1965. Muzeul de artă modernă și contemporană s-a deschis abia în 2004, construit direct pe bastion și în el — beton și sticlă lângă piatra veche, ca să vezi limpede unde se termină istoria militară și unde începe arta.
Hală de comerț maritim în stil gotic, din secolul XV. Înăuntru, un interior boltit cu coloane groase, răsucite ca niște palmieri de piatră — ridicat pe vremea când negustorii Palmei aveau bani și putere de republică. Azi găzduiește expoziții culturale care se schimbă, deci orele țin de ce e la afiș. Dacă arhitectura gotică laică — adică nu biserici — îți spune ceva, ăsta e locul.
Palatul s-a ridicat între 1939 și 1945 pentru Joan March Ordinas, unul dintre cei mai bogați și mai controversați oameni de afaceri ai Spaniei de atunci — omul care finanța din umbră mai multe tabere înainte și în timpul Războiului Civil. Arhitectul Luis Gutiérrez Soto i-a lipit reședința chiar de Catedrală, acolo unde strada Conquistador dă în treptele care urcă spre ea; din 1975 familia a deschis o parte ca muzeu, ținut de atunci de Fundació Bartolomé March. Terasa de pe acoperiș, cu Catedrala în față, e o grădină de sculptură în aer liber unde treci la câțiva pași de lucrări originale semnate Rodin, Henry Moore și Chillida, aduse din turnul familiei de la Cala Rajada. Înăuntru, o iesle napolitană din secolul XVIII, cu peste o mie de figurine pictate și îmbrăcate în miniatură, stă la vedere tot anul, nu doar de Crăciun — una dintre cele mai mari colecții de gen din Spania.
Doi kilometri de promenadă mărginită de palmieri, cu Catedrala La Seu ridicându-se peste apă, nestingherită de nimic. Leagă portul vechi de cel modern și, la apus, dă cea mai cunoscută poză a Palmei — catedrala și marea în același cadru, exact imaginea pentru care ai venit. Nu costă nimic; vino cu o oră înainte de asfințit și lasă lumina să facă treaba.
Piață cu arcade din secolul XIX, plantată fix în mijlocul orașului, cu galerii, cafenele și restaurante de jur împrejur. Aici se amestecă localnicii cu turiștii și tot aici bate pulsul public al Palmei — nu e mare filosofie de vizitat, e loc de stat și de privit lumea. Intri oricând, nu plătești nimic; îți iei o cafea la o masă și înțelegi orașul mai bine decât din orice muzeu.
Nu există zbor direct spre Palma de Mallorca. Vezi cum ajungi în Spania →
Capcane & țepe
Poza cu paella lucioasă, lipită în meniul de la intrarea pe La Rambla, e o promisiune de orez congelat scos din pungă și încălzit la microunde, pe care plătești ~18-20€. Bucătarul adevărat nu-ți arată poze — face un singur fel pe zi și gata. Mergi două-trei străzi în interior, spre Gràcia sau El Born, unde meniul e scris de mână și nu există fotografii.
Sangria de pe terasele turistice e vin ieftin înecat în zahăr, cu felii de fruct obosite, la ~6-8€ paharul — spaniolul n-o comandă aproape niciodată. Ce bea el vara e tinto de verano: vin roșu cu gaseosă, ~2-3€, mai bun și de trei ori mai ieftin. Cere-l pe ăla și barmanul o să se uite altfel la tine.
Aceeași bere are trei prețuri în Spania: la bar (barra), la masă înăuntru și pe terasă (terraza) — diferența ajunge la 20-30%, trecută mic pe listă în coloane separate. Nimeni nu te avertizează când te așezi afară, la vedere. Bei cana în picioare, la bar, ca localnicii, și plătești ~1,5-2€ în loc de 3.
Îți aduc coșul cu pâine și un bol de măsline fără să le ceri — la final apar pe notă ca „pan” sau „cubierto”, ~2-4€ de persoană. Nu e furt, e obicei, dar plătești ce n-ai comandat. Spune „no, gracias” când ți le pun pe masă și citește nota înainte să lași banii.
Lângă catedrala din Sevilla sau pe La Rambla, o femeie îți vâră un fir de rozmarin în mână „cadou” și îți prinde palma să-ți ghicească — după zece secunde cere 5-10€ și face scandal dacă refuzi. Cât te ține de-o mână, alta îți umblă uneori la buzunar. Nu lua nimic, ține mâinile în buzunare, mergi mai departe fără să te oprești.
Pe Puerta del Sol sau pe La Rambla, cineva îți bagă sub nas o „petiție pentru surdomuți” și un pix, insistând să semnezi. Cât te apleci peste hârtie, complicele din spate îți golește buzunarul sau rucsacul. Nu te opri, nu te uita pe clipboard, ține mâna pe telefon și pe portofel.
Jocul cu trei capace și o bilă, pe o cutie de carton lângă atracțiile turistice — tipul care câștigă gras alături de tine e complice, plătit să te momească. E trucat din construcție, „norocul” nu există, iar poliția îl consideră ilegal tocmai de-aia. Nu te opri, nu paria un euro, sunt bani aruncați garantat.
De la Barajas (Madrid) spre centru există tarif fix, ~33€ — dacă șoferul pornește aparatul „normal” sau inventează suplimente, plătești dublu. La El Prat (Barcelona) cursa e pe aparat, ~35-40€ plus suplimentul de aeroport, nu o sumă rotundă spusă din gură. Ia taxi doar din stația oficială, cere tariful fix și verifică suma actuală înainte.
Casele de schimb din zonele turistice scriu mare „no commission” și îți dau un curs de jaf — pierzi din cursul prost mai mult decât ai fi dat comision oriunde. Același truc la POS: te întreabă dacă plătești în lei sau în euro, alegi lei și înghiți o conversie umflată. Scoate euro de la bancomatul unei bănci adevărate și plătește mereu în euro.
Site-urile care-ți vând bilete la Sagrada Família cu „skip the line” pun un adaos de 10-20€ peste prețul oficial de la ~26€, pentru exact același bilet cu oră fixă. Uneori revânzătorul de pe stradă îți dă bilet fals și rămâi afară. Cumpără direct de pe sagradafamilia.org, cu câteva zile înainte, și intri la ora ta fără taxă în plus.