Lonja de Palma (Hala de comerț maritim)

Regele Jaume I a comandat-o în 1229, imediat după ce a cucerit insula, exact peste moscheea principală pe care tocmai o luase; goticul s-a tras din secolul XIII până în XVI, sfințită abia în 1601, iar cutremurul din 1851 a stricat destul cât reconstrucția de după să-i dea mare parte din fațada de azi. Între 1902 și 1914, episcopul Pere Joan Campins l-a adus pe Antoni Gaudí să refacă interiorul: a împins corul din mijlocul naosului spre altar, a desfăcut altarul mare, a deschis ferestre zidite ca să intre lumina și a atârnat deasupra altarului un baldachin heptagonal cu 35 de lămpi. A plecat în 1914, certat cu capitulul, cu doar 6 din cele 9 vitralii planificate gata — dar ce a apucat să facă tot dictează și azi cum se simte spațiul. Rozasa gotică e printre cele mai mari din lume, iar de două ori pe an, pe la 2 februarie și 11 noiembrie, soarele trece prin ea și desenează un „opt” pe zidul din față.

Jaume al II-lea al Mallorcăi a pus să se construiască între 1300 și 1311 o fortăreață-reședință unde familia regală să se poată adăposti la nevoie. N-a văzut-o gata — a murit chiar în 1311 — dar succesorul, Sanxo I, semna deja acte acolo pe la 1314. E unul dintre puținele castele din toată Europa cu plan complet circular — ziduri, curte și cele trei turnuri, toate rotunde — și cel mai vechi de felul ăsta; turnul central, Torre de l'Homenatge, are 33 de metri și stă deoparte, legat de rest printr-un pod. Numele Bellver înseamnă „vedere frumoasă” în catalana veche și îți spune singur de ce s-a ales dealul ăsta de 112 metri: de sus vezi tot golful Palmei.

Palatul s-a ridicat între 1939 și 1945 pentru Joan March Ordinas, unul dintre cei mai bogați și mai controversați oameni de afaceri ai Spaniei de atunci — omul care finanța din umbră mai multe tabere înainte și în timpul Războiului Civil. Arhitectul Luis Gutiérrez Soto i-a lipit reședința chiar de Catedrală, acolo unde strada Conquistador dă în treptele care urcă spre ea; din 1975 familia a deschis o parte ca muzeu, ținut de atunci de Fundació Bartolomé March. Terasa de pe acoperiș, cu Catedrala în față, e o grădină de sculptură în aer liber unde treci la câțiva pași de lucrări originale semnate Rodin, Henry Moore și Chillida, aduse din turnul familiei de la Cala Rajada. Înăuntru, o iesle napolitană din secolul XVIII, cu peste o mie de figurine pictate și îmbrăcate în miniatură, stă la vedere tot anul, nu doar de Crăciun — una dintre cele mai mari colecții de gen din Spania.

Bastionul Sant Pere face parte din zidurile renascentiste ridicate în ultimul sfert al secolului XVI de inginerul italian Giacomo Palearo Fratín și a găzduit una dintre cele mai prestigioase școli de artilerie din Europa; a rămas în uz militar peste trei secole, până în 1952. În 1963, noii proprietari ai terenului au încercat să-l arunce în aer cu bombe de var, dar s-au trezit cu locuitorii în cap și bastionul a fost salvat, declarat monument istoric în 1965. Muzeul de artă modernă și contemporană s-a deschis abia în 2004, construit direct pe bastion și în el — beton și sticlă lângă piatra veche, ca să vezi limpede unde se termină istoria militară și unde începe arta.

Piață cu arcade din secolul XIX, plantată fix în mijlocul orașului, cu galerii, cafenele și restaurante de jur împrejur. Aici se amestecă localnicii cu turiștii și tot aici bate pulsul public al Palmei — nu e mare filosofie de vizitat, e loc de stat și de privit lumea. Intri oricând, nu plătești nimic; îți iei o cafea la o masă și înțelegi orașul mai bine decât din orice muzeu.

Temelie islamică medievală peste care s-a turnat Renașterea, cu străduțe întortocheate din secolele XIV–XVI care nu duc nicăieri anume și tocmai de-aia merită bătute. Fostul cartier evreiesc, azi cu anticariate, galerii și baruri ascunse pe alei. Nu plătești intrare nicăieri — doar te pierzi pe jos vreo două ore; e singurul loc din Palma unde simți straturile de istorie ale insulei unele peste altele, nu turnate în vitrină.