La o privire
Cum te miștiAutocare interurbane și taxiuri în orașe
Autocarele de noapte leagă orașele mari ieftin, deși drumurile montane sunt sinuoase și uneori afectate de blocaje sau alunecări. În orașe, taxiurile sunt ieftine — negociază prețul înainte de urcare, de obicei nu au taximetru.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Bolivia
must-see · votează
Pentru inca, lacul era centrul cosmosului: mitologia spune că zeul creator Viracocha s-a ridicat din apele lui ca să facă soarele, luna și primii oameni, iar Isla del Sol era locul unde copiii zeului-soare, Manco Cápac și Mama Ocllo, au apărut ca să întemeieze neamul inca. Cu mult înainte de inca, cultura Tiwanaku ridicase deja temple pe insulele lacului. Copacabana, orășelul de pe mal, e loc de pelerinaj neîntrerupt de pe vremea inca — azi centrat pe bazilica din secolul XVII care adăpostește statueta Fecioarei de Copacabana, patroana Boliviei. De aici pleacă bărcile spre Isla del Sol, unde umbli printre ruine inca autentice, fără garduri sau reconstrucții de muzeu în jurul lor — puține locuri din America de Sud îți dau senzația asta de acces direct la ceva chiar vechi.
Ideea unui teleferic urban circula prin La Paz încă din anii '70 — un proiect elvețian de funicular fusese respins atunci din cauza costurilor — și a prins contur abia în 2012, sub Evo Morales, construit în doi ani cu 1.200 de muncitori. Prima secțiune s-a deschis în mai 2014, iar rețeaua a tot crescut până a devenit cel mai lung sistem de telecabine urbane din lume. Piața Vrăjitoarelor, la câteva sute de metri distanță, are rădăcini mult mai vechi: a apărut în secolul XVIII ca loc de adunare pentru yatiri, vindecătorii aymara, și s-a fixat ca piață propriu-zisă abia la mijlocul secolului XX, când migrația rurală aymara spre oraș a crescut. Cu telefericul vezi, practic pentru prima dată de la nivelul solului, cum La Paz (peste 3.600m) și El Alto (peste 4.100m) stau suprapuse pe marginile unui canion urban — nu e doar un mijloc de transport, e singurul unghi din care orașul chiar are sens vizual. Iar la piață, comerțul cu ierburi, poțiuni și fetuși de lamă nu e pus în scenă pentru turiști: bolivienii încă le cumpără ca ofrandă pentru Pachamama când pun temelia unei case noi, o tradiție recunoscută în 2019 ca patrimoniu cultural imaterial al orașului.
Salarul e ce a mai rămas din lacul preistoric Minchin, care s-a tot evaporat pe măsură ce clima Anzilor s-a uscat, într-un proces care s-a oprit acum aproximativ 10.000 de ani. A lăsat în urmă o crustă de sare groasă de câțiva metri, întinsă pe peste 10.000 km², sub care stă o saramură bogată în litiu — Bolivia are aici circa un sfert din rezervele mondiale cunoscute de litiu, deși exploatarea la scară mare abia acum începe cu adevărat. Ce-l face special azi nu e doar imensitatea albă, ci efectul de oglindă din sezonul ploios, când un strat subțire de apă transformă tot salarul într-o reflexie perfectă a cerului — dezorientant de frumos, genul de loc unde nu mai știi unde se termină pământul și începe cerul. La marginea lui stă și un cimitir de locomotive ruginite de la începutul secolului XX, iar în mijloc, insula Incahuasi are cactuși de câteva sute de ani care cresc drept din sare.
Orașe
cost · ce vezi
La Paz a fost întemeiat în 1548 de conchistadorul Alonso de Mendoza, sub numele „Nuestra Señora de La Paz”, peste o așezare inca preexistentă, la câțiva zeci de kilometri de Lacul Titicaca. Orașul s-a dezvoltat într-un canion săpat de râul Choqueyapu, ceea ce-i dă azi acel aspect de amfiteatru - centrul financiar jos, cartierele modeste urcând pe pereții abrupți ai canionului până la marginea Altiplano-ului. A primit numele actual, La Paz de Ayacucho, în 1825, în amintirea bătăliei decisive din războiul de independență. Un detaliu pe care puțini turiști îl clarifică din prima: La Paz nu e capitala constituțională a Boliviei - aceea rămâne Sucre - ci doar sediul guvernului și al puterii executive, din 1898 încoace. Cu asta, e cea mai înaltă capitală administrativă din lume, la aproape 3650 m, iar orașul-satelit El Alto, de pe marginea canionului, urcă până la peste 4000 m și găzduiește cea mai mare piață stradală din Bolivia, Feria 16 de Julio, întinsă pe peste 5 kilometri pătrați în zilele de joi și duminică, plus sistemul Mi Teleférico, recunoscut de Guinness ca cea mai mare rețea de transport public cu telecabine din lume și folosit zilnic de peste 60.000 de oameni ca mijloc de transport obișnuit, nu doar ca atracție turistică.
Uyuni a fost fondat oficial pe 11 iulie 1889, în timpul președinției lui Aniceto Arce, ca punct logistic pentru prima cale ferată a Boliviei, menită să lege minele de mare altitudine cu coasta Pacificului. Inginerii britanici care au construit linia, între 1888 și 1892, au format o comunitate destul de mare aici, iar orașul a crescut rapid dintr-un simplu popas comercial într-un nod feroviar cu patru linii - spre La Paz, Chile, Potosí și granița cu Argentina. Când prețul mineralelor s-a prăbușit, în anii 1940, depoul de locomotive cu abur a fost pur și simplu abandonat în loc, formând spontan azi-numitul „cimitir al trenurilor” de la marginea orașului - o relicvă industrială, nu o instalație gândită ca atracție turistică. Uyuni a supraviețuit economic reinventându-se ca poartă de acces spre Salar de Uyuni, cea mai mare întindere de sare din lume, dar orașul propriu-zis rămâne mic și pur funcțional, mai degrabă o bază de plecare decât o destinație în sine.
Sucre a fost fondat pe 30 noiembrie 1538 de conchistadorul spaniol Pedro Anzures, pe locul unei așezări a populației indigene charcas, și a primit inițial numele grandios de Ciudad de la Plata de la Nueva Toledo, din cauza apropierii de minele de argint din regiune. Aici s-au auzit, în 1809, unele dintre primele chemări la independență din toată America Latină, iar în 1825, când s-a proclamat noua republică Bolivia, orașul (numit atunci Chuquisaca) a fost rebotezat Sucre, în onoarea generalului Antonio José de Sucre. Sucre a rămas capitala constituțională a Boliviei chiar și după ce, în 1898, guvernul și puterea administrativă s-au mutat la La Paz - o împărțire a rolurilor de capitală rară în regiune și sursă veche de tensiune politică internă. Clădirile văruite în alb din centrul istoric, protejat UNESCO, i-au adus porecla de „Orașul Alb”, iar altitudinea mult mai mică decât a Boliviei andine tipice (2800 m, față de 3650 m la La Paz) face din Sucre orașul cel mai ușor de suportat climatic din tot circuitul andin bolivian - motiv pentru care a devenit și cel mai căutat loc din țară pentru cursuri de spaniolă.
Potosí a apărut în 1545, imediat după ce un miner indigen pe nume Diego Huallpa a descoperit filoanele de argint din Cerro Rico, muntele care domină orașul. Averea scoasă de acolo a fost atât de mare încât, în a doua jumătate a secolului XVI, mina asigura circa 60% din tot argintul extras pe planetă, iar orașul a ajuns să aibă peste 200.000 de locuitori - la un moment dat, unul dintre cele mai mari orașe din lume, cu prima monetărie din America. Prețul acelei bogății l-au plătit minerii: se estimează că mercurul folosit la extragerea argintului și condițiile de lucru au ucis milioane de muncitori amerindieni de-a lungul secolelor de exploatare colonială. Azi minele din Cerro Rico sunt operate de cooperative mici de mineri, fără utilajele moderne ale marilor companii, iar speranța de viață a unui miner activ rămâne de doar 10-15 ani, majoritatea murind de silicoză. Turele în mine, ghidate de foști mineri, sunt printre cele mai intense experiențe turistice din America de Sud, dar și una dintre cele mai discutate etic - nu toată lumea e confortabilă cu ideea de a privi ca spectacol munca oamenilor care încă își riscă viața acolo.
Santa Cruz de la Sierra a fost fondat în 1561 de conchistadorul Ñuflo de Chaves, care i-a dat numele satului său natal din Spania, la ce e azi San José de Chiquitos; atacurile repetate ale populațiilor indigene au forțat mutarea orașului, în 1595, pe actuala locație de lângă râul Piray. Timp de aproape patru secole a rămas un orășel de provincie fără relevanță națională - populația a crescut sub 1% pe an între 1900 și 1950. Explozia a venit după 1950: „Planul Bohan” din 1942 a lansat „Marșul spre Est”, cu drum spre Cochabamba și cale ferată spre Brazilia, iar descoperirea zăcămintelor de petrol și gaz a dat un impuls economic uriaș - populația orașului s-a cvadruplat între 1950 și 1976. Azi Santa Cruz e, fără discuție, cel mai mare oraș din Bolivia și motorul economic al țării, cu agribusiness (soia, bumbac) care produce peste 40% din PIB-ul agricol național, o climă tropicală total diferită de restul Boliviei andine, și o identitate regională - cambas, cum li se spune localnicilor - care se simte distinct, uneori chiar în tensiune, față de La Paz.
Copacabana era deja punct spiritual pentru populațiile aymara și quechua cu mult înainte de sosirea spaniolilor, dar povestea care i-a consacrat numele e din 1576: niște pescari inca prinși într-o furtună pe Lacul Titicaca s-ar fi rugat Fecioarei și ar fi scăpat, iar sculptorul Tito Yupanqui a cioplit statuia Fecioarei de Copacabana care stă și azi în bazilica orașului - clădirea actuală, ridicată între 1669 și 1679, a înlocuit o biserică mai veche construită de franciscani. Cartierul Copacabana din Rio de Janeiro își are, de altfel, numele tot de aici, adus de un pescar brazilian devotat Fecioarei boliviene. Azi orașul trăiește din pelerinaj (mii de oameni vin de Ziua Fecioarei, la începutul lui februarie) și din turismul spre Isla del Sol, insula considerată în mitologia inca locul de naștere al soarelui. Un detaliu mai puțin știut: peștele care a făcut faima gastronomică a orașului, păstrăvul (trucha) la grătar servit peste tot pe malecón, nu are nimic andin - a fost adus din America de Nord abia în anii 1930, ca proiect de repopulare piscicolă, și a ajuns între timp să domine ecosistemul lacului în detrimentul speciilor native.