La o privire
Cum te miștiMașină sau tren între orașe
Mașină sau tren între orașe.
Cum ajungi din România
fără zbor directZborurile directe din România — de completat.
De neratat în România
must-see · votează
Castelul a fost ridicat între 1377 și 1388, după ce regele maghiar Ludovic cel Mare le-a dat sașilor din Brașov dreptul de a construi o fortăreață care să apere granița dintre Transilvania și Țara Românească și, în același timp, să funcționeze ca punct de vamă. Legătura cu Vlad Țepeș e mult mai subțire decât sugerează industria turistică locală: el nu a locuit niciodată aici, doar a fost întemnițat două luni, în 1462, după ce condusese câteva campanii punitive împotriva negustorilor sași din Brașov care refuzau să-i plătească dările. Numele de „Castelul lui Dracula” vine dintr-o coincidență literară — Bram Stoker nu a călcat niciodată în România, iar descrierea castelului fictiv al contelui Dracula din romanul lui din 1897 e inspirată dintr-o prezentare a Castelului Bran disponibilă în Anglia sfârșitului de secol XIX. Castelul a fost, între cele două războaie mondiale, reședința reginei Maria a României, care l-a primit cadou de la orașul Brașov și l-a transformat în locuință personală — o parte din interiorul de azi reflectă mai degrabă gustul ei decât vreo legendă medievală.
Ideea a pornit de la regele Carol I, care a vizitat prima dată zona Sinaia în 1866, la scurt timp după ce fusese ales conducător al Principatelor Unite, și a rămas atât de fermecat de peisaj încât a decis să-și construiască acolo o reședință de vară. Construcția a durat peste patru decenii, din anii 1870 până în 1914 — anul morții lui Carol I — iar arhitectul inițial, Wilhelm von Doderer, a fost respins pentru că proiectele lui, inspirate de castelele franceze de pe Loara, nu i-au plăcut regelui; lucrarea a fost preluată și dusă la capăt de arhitectul german Johannes Schultz. Peleșul a fost, în 1884, primul castel complet electrificat din Europa, cu propria rețea electrică — un detaliu care spune mai mult despre ambițiile de modernizare ale lui Carol I decât orice altă poveste despre castel. Costul final, estimat la echivalentul a 198 de milioane de dolari de azi, a fost susținut în bună parte din averea personală a regelui, nu din bugetul statului, ceea ce a făcut din construcție un proiect de suflet mai degrabă decât o cheltuială oficială.
Zona a crescut organic în jurul Curții Vechi, reședința domnitorilor Țării Românești ridicată în secolul XV, când București a devenit, alături de Târgoviște, una dintre capitalele voievodale — după 1660 a rămas singura reședință domnească, iar zona din jur s-a umplut treptat de negustori și hanuri. Strada Lipscani, cea mai cunoscută arteră a Centrului Vechi, există din secolul XVII sub numele de Ulița Lipscanilor, numită după negustorii care aduceau mărfuri tocmai din Leipzig (Lipsca, în românescul vechi). Lipscani a devenit, în 1930, prima stradă pietonală din zonă și a rămas până azi singura din tot Centrul Vechi fără niciun apartament locuit — doar magazine și sedii de firme, ceva ce n-a fost planificat, ci a rezultat din felul în care s-a dezvoltat comerțul acolo secole la rând. Ruinele Curții Vechi, vizibile azi la nivelul străzii, sunt cel mai vechi monument medieval păstrat din București — restul zonei a fost reconstruit și modernizat de atâtea ori încât straturile de istorie sunt greu de citit fără să știi ce cauți.
Cetatea a fost construită începând din secolul XII de coloniști sași aduși să apere granițele de est ale regatului maghiar, sub numele latin de Castrum Sex; prima atestare documentară e din 1280. Din cele 14 turnuri construite inițial, fiecare ridicat și întreținut de o breaslă diferită de meșteșugari — al blănarilor, al cizmarilor, al tăbăcarilor și așa mai departe — au mai rămas nouă, plus trei din cele patru bastioane, restul pierdute în incendii de-a lungul secolelor. Turnul cu Ceas, înălțat în secolul XIV la 64 de metri, e singurul care nu aparținea niciunei bresle — era al orașului întreg, construit și întreținut colectiv, pentru că funcționa ca poartă principală și punct de observație pentru tot orașul. Ce face din Sighișoara ceva rar în regiune e că nu e o reconstrucție: e o cetate sasă medievală în care oamenii încă locuiesc, cu case din secolele XVI-XVIII ocupate până azi, nu transformate integral în muzee — UNESCO a inclus-o pe listă în 1999 tocmai pentru continuitatea asta.
Mănăstirile au fost ridicate în secolele XV-XVI de domnitorii Moldovei, în primul rând Ștefan cel Mare, care avea obiceiul să construiască o mănăstire după fiecare bătălie câștigată — Voroneț, ctitorită de el în 1488, a fost ridicată în doar trei luni și trei săptămâni. Urmașii lui au continuat tradiția: Petru Rareș a ridicat Moldovița în 1532, iar pictura exterioară, care acoperă bisericile din temelii până în streașină, a fost adăugată ulterior, ca metodă de a educa religios o populație în mare parte needucată — bisericile funcționau, practic, ca „biblii ilustrate” în aer liber. Ce le face unice în lume e că frescele exterioare au supraviețuit aproape intact peste cinci secole de ierni aspre și veri umede, ceva ce nu se întâmplă nicăieri altundeva la scara asta. Fiecare mănăstire are o culoare-semnătură pe care nimeni n-a reușit s-o replice complet: albastrul de Voroneț, obținut dintr-un pigment de azurit după o rețetă secretă, verdele smarald de la Sucevița — cea mai mare și mai bine conservată dintre ele, cu scena unică „Scara Virtuților” pe peretele nordic — și galbenul-auriu de la Moldovița, unde fresca „Asediul Constantinopolului” e una dintre cele mai detaliate reprezentări istorice din arta medievală românească.
Orașe
cost · ce vezi
Bucureștiul a pornit ca o cetate de pază pe malul Dâmboviței - Mircea cel Bătrân a ridicat o întăritură aici pe la 1400, dar orașul intră în istorie abia cu Vlad Țepeș, care în 1459 construiește Curtea Veche și mută aici reședința domnească a Țării Românești, ca să controleze drumurile comerciale spre Imperiul Otoman. În jurul acestei curți s-au adunat negustori și meșteșugari, iar din nucleul ăsta a crescut, încet, orașul de azi. De la mahalaua boierească de pe malul apei s-a ajuns, în 1881, la capitala regatului și la porecla „Micul Paris” - bulevarde, case cu mansardă, o burghezie care se voia franceză. Contrastul e că peste toate astea s-a suprapus, un secol mai târziu, Palatul Parlamentului: a doua clădire administrativă ca mărime din lume după Pentagon, ridicată de Ceaușescu peste un sfert din centrul istoric demolat. Nicio poză turistică nu prinde bine cât de brutal stă lângă case belle-époque la două străzi distanță. E un oraș care s-a tot reconstruit peste el însuși - cutremurul din 1977 a lăsat goluri urbane încă vizibile, iar „sistematizarea” comunistă din anii '80 a șters cartiere întregi ca Uranus-Rahova pentru bulevardul Unirii. Rezultatul e un centru unde stiluri complet diferite de epocă stau la câțiva pași unul de altul, fără nicio tranziție.
Clujul există de pe vremea romanilor - geograful grec Ptolemeu îl trecea pe hartă drept Napoca, iar sub împăratul Hadrian a primit rang de municipium. Sașii și maghiarii care s-au așezat aici în Evul Mediu l-au numit Kolozsvár sau Klausenburg, iar pentru câteva secole bune, până la 1867, a fost chiar capitala oficială a Principatului Transilvaniei. Numele „Napoca” pe care-l poartă azi lipit de Cluj nu e o continuitate istorică simplă, ci o decizie politică - a fost adăugat abia în 1974, sub Ceaușescu, ca parte a mitului originii daco-romane pe care regimul voia să-l cultive. Azi orașul e altceva: peste 20.000 de programatori, 200 de firme de IT și porecla de „Silicon Valley al Europei de Est”, plus cea mai mare concentrație de studenți din România, cu Babeș-Bolyai și cei peste 40.000 de studenți ai săi.
Brașovul a fost ridicat de Cavalerii Teutoni în 1211-1212, ca „Kronstadt” - cetatea coroanei -, la o răscruce de drumuri comerciale între Imperiul Otoman și Europa Occidentală. Sașii veniți să-l populeze s-au organizat în bresle, iar fiecare breaslă apăra câte un turn și o bucată din zidul cetății - de-aici numele de azi ale turnurilor: al Fierarilor, al Curelarilor, al Țesătorilor. Ce nu se vede din poze e segregarea construită direct în piatră: românii care locuiau în Șchei, cartierul de peste ziduri, aveau voie să intre în oraș doar prin Poarta Șchei, numită pe atunci și Poarta Valahilor - celelalte porți le erau interzise. Tot aici s-a tipărit, în 1757, prima gramatică românească, și tot Brașovul a avut prima fabrică de hârtie din sud-estul Europei.
Sibiul a fost întemeiat în secolul al XII-lea de coloniști sași și a devenit, cu timpul, cea mai mare dintre cele șapte cetăți săsești ale Transilvaniei - de unde și numele german Siebenbürgen dat întregii regiuni. Poziția de „capitală” neoficială a sașilor i-a adus bogăție din comerț și bresle, vizibilă azi în piețele lui mari, pavate, înconjurate de case burgheze. În 2007, Sibiul a fost primul oraș dintr-o țară proaspăt intrată în UE ales Capitală Culturală Europeană - un test pentru Comisia Europeană, câștigat cu peste 2.000 de evenimente într-un singur an. Semnul lui cel mai recognoscibil rămân „ochii” de pe acoperișurile caselor vechi - de fapt lucarne pentru aerisirea podurilor folosite ca depozite, nu ferestre de supraveghere cum spune legenda urbană din perioada comunistă.
Timișoara a fost, pe 12 noiembrie 1884, primul oraș din Europa continentală cu iluminat public electric - 731 de lămpi cu incandescență pe 59 de kilometri de stradă, cu un an înaintea Bucureștiului. Sub administrație habsburgică, orașul a crescut multicultural și baroc, împărțit în cartiere care păstrează și azi identități diferite: Cetate, Fabric, Iosefin. Pe 16 decembrie 1989, protestele pornite din solidaritate cu pastorul reformat László Tőkés s-au transformat aici în prima revoltă deschisă anticomunistă din România, iar pe 20 decembrie orașul s-a declarat primul liber de comunism din țară, cu un preț de peste o mie de morți și răniți. Titlul de Capitală Europeană a Culturii din 2023 a fost, într-un fel, recunoașterea acestui rol de oraș care mereu a mers cu un pas înaintea restului țării.
Iașiul a fost capitala Moldovei aproape trei secole, din secolul XVI până la Unirea Principatelor din 1859 - anul în care, chiar în Sala Adunării Elective de aici, delegații l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Orașul a rămas, și după mutarea capitalei, cel mai important centru cultural și universitar al Moldovei istorice - aici funcționează, din 1860, una dintre cele mai vechi universități din România. Palatul Culturii, simbolul orașului, nu e o clădire domnească veche, ci una construită abia între 1906 și 1925, în stil neogotic, peste locul fostei curți domnești medievale - găzduiește azi patru muzee sub același acoperiș. În octombrie, de hramul Sfintei Parascheva, orașul primește un pelerinaj de sute de mii de oameni, cea mai mare adunare religioasă anuală din România.