Myanmar

Comunitatea Intha („fiii lacului”), azi vreo 200.000 de oameni în jurul lacului, a ajuns aici în secolul XVIII, fugind dintr-o zonă din sud-estul Birmaniei invadată de o armată thailandeză. Șeful shan local nu le-a dat pământ pe uscat, așa că s-au adaptat și au construit o viață întreagă pe apă — inclusiv grădinile plutitoare, făcute din fâșii de plante acvatice și zambile de apă ancorate de fundul lacului cu prăjini de bambus, care cu timpul devin un strat de sol fertil pentru roșii, fasole, castraveți. Tehnica de vâslit cu piciorul, marca lacului, are și ea o explicație practică, nu decorativă: apa e plină de trestii și plante plutitoare, iar stând în picioare vâslașul vede peste ele, spre deosebire de cineva așezat. Roșiile crescute în grădinile plutitoare ajung pe multe piețe din Myanmar, deci nu e doar o imagine pitorească — e o economie agricolă reală care funcționează pe apă de sute de ani.

Legenda spune că a fost ridicată acum peste 2.500 de ani, cât timp Buddha încă trăia, de doi frați negustori, Taphussa și Bhallika, care ar fi primit opt fire de păr de la Buddha și le-ar fi adus în Birmania, unde regele Okkalapa i-a ajutat să le îngroape pe dealul Singuttara. Cercetările istorice și arheologice reale plasează construcția inițială undeva între secolele VI și X d.Hr., dar credința populară rămâne cea cu Buddha în viață. Ce se vede azi e rezultatul a sute de ani de danii regale și populare: stupa e acoperită cu plăci de aur adevărat, adunate treptat de-a lungul secolelor și estimate la zeci de tone, iar în vârf are un „mugur de diamant” cu o piatră unică de 76 de carate, care prinde lumina la răsărit și apus și aruncă scântei roșii, portocalii, verzi — vizibile doar din anumite unghiuri de pe terasele de marmură. E cel mai important loc de pelerinaj din țară, viu în fiecare zi — localnicii vin să toarne apă peste statuile lor „planetare”, corespunzătoare zilei săptămânii în care s-au născut (opt puncte pentru opt zile, miercurea fiind împărțită în dimineață și după-amiază). Nu e un monument static, ci un loc unde birmanezii chiar se roagă, în fiecare seară.

Regele Mindon a întemeiat Mandalay în februarie 1857, la poalele Dealului Mandalay, ca să împlinească o profeție legată de aniversarea a 2.400 de ani de la nașterea budismului. Palatul a fost construit între 1857 și 1859, pe un teren de 413 hectare înconjurat de ziduri lungi de 2 km și un șanț de apărare lat de 64 m. A fost reședința ultimilor doi regi ai Birmaniei, Mindon și Thibaw, până în noiembrie 1885, când trupele britanice au intrat în timpul celui de-al treilea război anglo-birmanez și au capturat familia regală, punând capăt monarhiei. Ce vezi azi nu e originalul: clădirile de teac au ars în timpul luptelor din 1945, iar ce stă în picioare acum e o reconstrucție din anii '90, ridicată pe fundațiile vechi — merită știut înainte să te aștepți la ceva „autentic secol XIX”. Un alt detaliu specific locului: străinii pot intra doar prin poarta de est, trebuie să lase actul de identitate la un gardian militar și nu au voie să se abată de la drumul direct spre palat — o parte din incintă e încă folosită de armată. De pe Dealul Mandalay, urcat pe o scară acoperită pe care pelerinii o fac desculți, se vede tot orașul și complexul palatului de sus — un contrast direct cu senzația destul de „militarizată” de la nivelul solului.

Între secolele IX și XIII, Bagan a fost capitala Regatului Pagan, primul care a unificat teritoriile ce alcătuiesc azi Myanmar. La apogeu, între secolele XI și XIII, aici s-au construit peste 10.000 de temple, pagode și mănăstiri pe o câmpie de circa 104 km² — un ritm de construcție greu de imaginat azi. Regatul s-a prăbușit în 1287, când amenințarea mongolă l-a făcut pe regele Narathihapati să fugă, iar unitatea regiunii s-a pierdut pentru încă 400 de ani. Din cele peste 10.000 de temple originale au mai rămas circa 2.200, împrăștiate pe câmpie ca o pădure de cărămidă. Din ianuarie 2018 urcatul pe temple e interzis, ca să oprească deteriorarea structurilor și accidentele, așa că panorama de răsărit sau apus se vede acum de pe movile special amenajate lângă temple ca Shwesandaw sau Sulamani, sau din baloanele cu aer cald care zboară doar între noiembrie și februarie. Spre deosebire de alte situri arheologice similare, Bagan nu e doar ruină — o parte din temple sunt încă folosite activ pentru rugăciune, cu statui de Buddha îngrijite de călugări, ceea ce dă locului o senzație de continuitate, nu doar de muzeu în aer liber.