Indonezia

Jakarta a pornit ca port hindus încă din secolul al IV-lea, cunoscut atunci ca Sunda Kelapa – poarta prin care Regatul Sunda trimitea în lume piper și nucșoară. În 1527, sultanatul Demak a cucerit portul de la portughezi și l-a rebotezat Jayakarta; data aceea, 22 iunie, e ziua oficială de naștere a orașului. Compania Olandeză a Indiilor de Est a preluat orașul în 1619 și l-a reconstruit ca Batavia, capitala colonială a olandezilor timp de peste trei secole – de-acolo vine tot centrul istoric din Kota Tua. Astăzi orașul se confruntă cu o problemă mai gravă decât traficul infernal: se scufundă. Nordul Jakartei a coborât peste 2,5 metri în ultimul deceniu, din cauza extracției masive de apă subterană, iar aproape jumătate din oraș stă deja sub nivelul mării. E motivul principal pentru care Indonezia și-a construit o capitală nouă, Nusantara, în junglele din Kalimantan – oficial inaugurată în 2024, dar Jakarta rămâne, cel puțin până spre 2028, inima economică reală a țării, cea în care se întâmplă aproape totul. La malul vechiului port Sunda Kelapa, bărcile de lemn pinisi încă se încarcă manual cu marfă, exact ca acum câteva sute de ani – una dintre puținele bucăți din orașul original care n-au dispărut sub beton.

Ubud a crescut în jurul unui palat, nu al unei plaje sau al unei piețe. Puri Saren Agung a fost construit la începutul anilor 1800 de Tjokorda Putu Kandel, prinț al dinastiei Sukawati, și a devenit centrul politic și social al unui mic regat balinez – satul din jur trăia, practic, în orbita curții regale. Un cutremur de 6,6 grade a distrus palatul în 1917, dar până în 1928 fusese deja reconstruit și redeschis oaspeților străini. Familia regală i-a invitat atunci pe artiștii occidentali Walter Spies și Rudolf Bonnet să se stabilească aici, iar din acel parteneriat s-a născut mișcarea modernă a artei balineze – motivul pentru care Ubud e azi „capitala culturală” a Baliului nu e turismul, ci o decizie de curte regală luată acum un secol. Familia regală există și acum, finanțează temple și ceremonii locale și organizează spectacole de dans Legong și Barong chiar în curtea palatului aproape în fiecare seară – nu e reconstituire pentru turiști, ci continuarea unui rol pe care familia îl joacă de generații.

Kuta a fost sat de pescari, cu un port care făcea cândva parte din rutele comerciale ale Baliului, până când portul din Buleleng l-a înlocuit prin anii 1860 și zona a sărăcit. Turismul modern a pornit în 1936, când un cuplu american a deschis Kuta Beach Hotel și a început să dea lecții de surf oaspeților – povestea s-a întrerupt în 1942, când japonezii au ars hotelul, și a fost reluată abia la finalul anilor '60 de hipioți americani, urmați de australieni prin 1973. Kuta, Legian și Seminyak sunt, de fapt, aceeași plajă de vreo 5 kilometri, fără graniță clară între ele, dar cu identități complet diferite: Kuta a rămas turism de masă, școli de surf ieftine și cluburi zgomotoase, în timp ce Seminyak, la celălalt capăt, s-a umplut de boutique hotels, beach cluburi și restaurante de nivel înalt. Rolul de bază pentru surferi și nomazi digitali pe termen lung l-a preluat, între timp, Canggu, imediat la nord.

Yogyakarta a fost fondată în 1755 de prințul Mangkubumi, după ce Tratatul de la Giyanti a împărțit Sultanatul Mataram, în urma unui război civil, între Yogyakarta și Surakarta. Locul palatului n-a fost ales la întâmplare: Sultanul Mangkubumi l-a poziționat pe o axă nord-sud, între vulcanul Merapi și mare, urmând cosmologia javaneză în care capitala regatului trebuie să fie o miniatură a universului. E singurul oraș din Indonezia condus încă de o monarhie funcțională – Sultanul e simultan rege ereditar și guvernator al regiunii, un statut special păstrat pentru că Yogyakarta a susținut activ republica în timpul revoluției din 1945-1949 și a servit chiar ca fostă capitală, în 1946-1948. Rămâne și inima artelor javaneze clasice – batic, wayang, gamelan – păstrate aici mai organic decât aproape oriunde altundeva pe Java.

Numele înseamnă „portul poporului Bajo” – primii locuitori au fost bajo, nomazi ai mării care ancorau bărcile în golful liniștit și trăiau din pescuit, scufundări după perle și colectarea castraveților de mare, o marfă foarte căutată în comerțul regional. Peste timp, comunitatea s-a amestecat cu manggarezii din interiorul insulei Flores, iar orașul a crescut ca un adevărat amestec cultural, nu ca o stațiune plănuită. Totul s-a schimbat cu Parcul Național Komodo, înființat în 1980 și trecut pe lista UNESCO în 1991: Labuan Bajo a devenit poarta oficială spre dragonii de Komodo și, în ultimul deceniu, una dintre destinațiile „super-prioritare” ale Indoneziei, cu lanțuri hoteliere de lux și centre de conferințe la câțiva pași de locul unde bărcile phinisi din lemn încă încarcă pește.

Olandezii au deschis plantații de ceai în munții din jur încă din secolul XVIII și au construit un drum care lega zona de Batavia, la 180 km depărtare. În 1906 Bandung a primit statut de municipalitate, iar coloniștii europeni au transformat-o într-o stațiune de recreere pentru proprietarii de plantații – hoteluri de lux, cafenele și boutique-uri europene i-au adus porecla „Parisul din Java”, întărită de un magazin de pe strada Braga care s-a rebotezat chiar Au Bon Marché în 1913, ca să copieze modelele pariziene. Azi Bandung nu mai trăiește din nostalgia colonială, ci din economia creativă: UNESCO a declarat-o oraș creativ în 2017, iar peste jumătate din activitatea economică locală ține de design, modă și media digitală. Fosta industrie textilă a orașului s-a transformat în rețeaua de factory outlets care aduce, în weekend, valuri de cumpărători direct din Jakarta.