Heidelberg, Germania

Podul actual, cu cele nouă arcade de gresie roșie, a fost construit între 1786 și 1788 din ordinul electorului Karl Theodor, după ce podurile anterioare din lemn fuseseră distruse repetat de gheață și inundații. E al nouălea pod ridicat pe același loc, peste Neckar, de când există Heidelberg. Maimuța de bronz de la capătul podului are o poveste mai veche și mai amuzantă decât podul însuși: o figură similară exista încă din 1481, într-un turn al podului medieval, cu fundul gol arătat batjocoritor spre orașul rival Mainz. Originalul a fost distrus în 1689; varianta actuală, turnată în 1979 de sculptorul Gernot Rumpf, ține o oglindă spre trecători și are șoricei lângă ea – tradiția locală spune că atingi degetele mâinii drepte pentru a te întoarce la Heidelberg, oglinda pentru bani și șoarecii pentru copii mulți.

Castelul a crescut în etape începând din secolul XIII, dar bucata lui cea mai spectaculoasă, Ottheinrichsbau, a fost ridicată din 1556 de prințul elector Otto Heinrich – una dintre primele clădiri renascentiste construite la nord de Alpi, cu o fațadă sculptată de flamandul Alexander Colin. Un incendiu din 1764, provocat de un fulger, a distrus interiorul până la fundație și castelul n-a mai fost refăcut ca reședință, rămânând ruină asumată. Tocmai statutul lui de ruină îl face special: spre deosebire de castelele „complete" din Bavaria, Heidelberg e o ruină romantică pe bune, care i-a fascinat pe poeții și pictorii romantismului german și englez (Turner l-a pictat de mai multe ori). E considerat una dintre cele mai importante clădiri renascentiste din nordul Alpilor, tocmai pentru ce a rămas neatins de reconstrucții ulterioare.

Drumul a existat mult înainte de nume, ca potecă simplă printre viile de pe versantul nordic al Neckarului, folosită de secole de localnici. Abia în epoca romantismului timpuriu, secolul XIX, a primit numele de Philosophenweg – nu neapărat pentru filosofi celebri care ar fi locuit acolo, ci pentru profesorii și studenții universității care urcau aici să gândească și să discute, într-o vreme când filosofia era materie obligatorie pentru toți studenții. Motivul pentru care poteca a devenit legendară e vederea: de pe versantul nordic, cu castelul și Altstadt-ul răsfirate pe malul opus al Neckarului, priveliștea a inspirat generații de poeți și pictori romantici germani și englezi, de la Hölderlin la Eichendorff.

Universitatea din Heidelberg avea, din secolul XIV, jurisdicție proprie asupra studenților ei, iar din 1778 până în 1914 a folosit această clădire ca închisoare universitară pentru cei prinși la beție, dueluri sau scandal pe stradă. Pedepsele variau de la 24 de ore la patru săptămâni, dar studenții tot mergeau la cursuri ziua – existând chiar o ușă directă spre Alte Universität. Ce-o face fermecătoare mai degrabă decât sumbră: departe de a fi rușinoasă, o „ședere" la Karzer era aproape un blazon de onoare, iar studenții se lăudau cu ea. Pereții și tavanele sunt acoperiți de graffiti din epocă – nume, date, poezii, siluete desenate cu funingine de lumânare sau creioane de ceară – un jurnal colectiv de mischief studențesc din secolul XIX.