La o privire
Cum te miștiAvioane interne, autocare și Uber în oraș
Pentru o țară de dimensiunea Braziliei, zborurile interne sunt adesea cea mai eficientă opțiune între regiuni îndepărtate. În orașe, Uber e sigur și des folosit ca alternativă la taxiurile de stradă, iar autocarele de noapte sunt o opțiune solidă pe distanțe medii.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Brazilia
must-see · votează
Cascadele stau acolo unde un strat de bazalt vechi de 130 de milioane de ani, rămas din activitatea vulcanică ce a rupt supercontinentul Gondwana, acoperă o rocă sedimentară mai moale dedesubt — eroziunea inegală dintre cele două straturi a creat cele 275 de căderi separate de-a lungul râului Iguaçu. Primul european care le-a văzut și consemnat a fost spaniolul Álvar Núñez Cabeza de Vaca, în 1541; Argentina și Brazilia și-au făcut fiecare propriul parc național în anii '30 (Brazilia în 1939), ambele declarate ulterior patrimoniu UNESCO. Brazilia are doar vreo 20% din cascade, dar tocmai de-aia partea braziliană funcționează bine ca punct de observare — o singură potecă panoramică lungă care îți dă tot ansamblul dintr-o privire, cu o pasarelă care iese direct în ceața apei, spre deosebire de partea argentiniană, unde umbli printre cascade, nu doar le privești de la distanță.
Statuia s-a construit între 1922 și 1931, plătită mai ales din donații strânse de Biserica Catolică braziliană într-o campanie din 1920 numită „Săptămâna Monumentului”, ca reacție la ce vedeau drept o secularizare tot mai accentuată a societății. Proiectul a fost al inginerului brazilian Heitor da Silva Costa, sculptura a modelat-o francezul de origine poloneză Paul Landowski în atelierul lui din Paris, iar fața a sculptat-o, concret, românul Gheorghe Leonida. Are 30 de metri înălțime pe un soclu de 8 metri, e din beton armat acoperit cu triunghiuri de piatră-de-săpun cusute pe pânză — nu turnat direct — și stă pe Corcovado, la 700 de metri altitudine. Partea care chiar impresionează la fața locului nu e neapărat statuia, ci priveliștea pe care ți-o dă altitudinea aia peste golful Rio de Janeiro, ceva ce nicio poză nu redă corect.
Manaus a pornit ca un fort portughez din secolul XVII, dar a explodat la finalul secolului XIX odată cu boom-ul cauciucului — arbori de cauciuc sălbatici, niciodată plantați în plantații, au finanțat porecla orașului de „Parisul Tropicelor”, inclusiv opera Teatro Amazonas, inaugurată în 1896 și încă în centrul orașului vechi. Când semințele de cauciuc au fost scoase clandestin din Amazon și plantate în Asia de Sud-Est, monopolul brazilian s-a prăbușit aproape peste noapte. Azi pădurea din jurul Manausului e principala poartă de acces spre Amazon pentru majoritatea vizitatorilor — pensiuni la 2-3 ore distanță pe drum sau apă organizează sejururi de câteva zile cu ieșiri nocturne după caimani, plimbări pe pasarele suspendate și întâlniri cu delfinii de râu. Cea mai vizitată excursie de aici e Encontro das Águas, locul unde apele întunecate ale Rio Negro și cele nisipii ale Solimões curg alături kilometri întregi fără să se amestece, din cauza diferențelor de temperatură, viteză și densitate.
Salvador a fost întemeiat de portughezi în 1549 ca prima capitală a Braziliei, iar din 1558 a devenit primul mare târg de sclavi din Lumea Nouă — sute de mii de africani au trecut prin portul lui. Pelourinho înseamnă, literal, „stâlpul infamiei” în portugheză, numele venind chiar de la stâlpul din piață unde erau pedepsiți public sclavii; nucleul baroc de biserici și case coloniale care a supraviețuit a intrat pe lista UNESCO în 1985. Chiar din istoria asta dură s-a născut și cultura afro-braziliană care definește azi cartierul — capoeira, Candomblé, bucătăria bahiană, toate cu rădăcini în comunitățile de sclavi și foști sclavi care au construit aici o cultură paralelă. Pe stradă sau în piețe poți vedea o rodă de capoeira reală, nu un spectacol montat pentru turiști, iar grupuri precum Olodum, cu percuția lor, au ieșit direct din energia cartierului.
Copacabana a fost plaja de glamour a orașului între anii '20 și '40, când hotelul Copacabana Palace aducea vedete internaționale direct pe nisip. Ipanema, în schimb, a rămas o fâșie de nisip aproape pustie și ieftină până în anii '30 — motiv pentru care a atras artiști fără bani, iar mai târziu chiar acolo, la o terasă de pe malul mării, Tom Jobim și Vinícius de Moraes au scris în 1962 „Garota de Ipanema”, inspirați de o adolescentă din Rio, Helô Pinheiro, care trecea zilnic spre apă. Cele două plaje încă se simt diferit: Copacabana e mai largă, mai populară, amestec de familii și turiști de-a lungul curbei ei lungi; Ipanema e mai tânără și mai scumpă, cu propria împărțire informală pe zone după numărul postului de salvamar. Amândouă sunt infrastructură publică reală, nu fațadă de stațiune — mozaicul promenadei și chioșcurile sunt gestionate de primărie, nu decor pentru turiști.
Orașe
cost · ce vezi
Numele vine dintr-o eroare de navigație: portughezii care au ajuns aici pe 1 ianuarie 1502 au crezut că gura golfului Guanabara e vărsarea unui râu, așa că i-au zis Rio de Janeiro - Râul lui Ianuarie. Orașul propriu-zis a fost întemeiat abia în 1565 de Estácio de Sá, dar a devenit cu adevărat important în 1763, când coroana portugheză l-a făcut capitală colonială în locul Salvadorului - motivul a fost strict economic, aurul și diamantele descoperite în Minas Gerais aveau nevoie de un port mai practic pentru export, iar Rio era mult mai aproape decât Bahia. Ce nu știe toată lumea: în 1807, când Napoleon a invadat Portugalia, prințul regent D. João (viitorul rege João VI) a fugit cu întreaga curte regală și s-a refugiat la Rio la începutul lui 1808. Timp de treisprezece ani orașul a fost capitala de facto a întregului imperiu portughez - singurul caz din istoria modernă în care capitala unei puteri coloniale s-a mutat oficial într-una din coloniile ei. Contrastul rămas de atunci - o priveliște de carte poștală, Corcovado, Copacabana, construită la doi pași de favelele urcate pe aceleași dealuri - e până azi trăsătura care definește orașul.
São Paulo a pornit ca o mică misiune iezuită întemeiată în 1554, punct de plecare pentru bandeirantes - expediții care înaintau sute de kilometri în interior după sclavi indigeni și aur. A rămas un târg de provincie până spre 1880, când boom-ul cafelei i-a schimbat destinul: pe măsură ce solul din jurul Rio-ului se epuiza, plantațiile s-au mutat spre interiorul paulist, iar o cale ferată construită de ingineri britanici de la portul Santos până în inima statului a permis exportul în masă. Populația a urcat de la 30.000 de locuitori în anii 1850 la aproape un milion prin anii '30, depășind Rio ca oraș și centru industrial. Cafeaua a adus și cea mai mare imigrație din istoria țării - italieni în special, dar și portughezi, spanioli, germani și, din 1908, japonezi, care astăzi fac din São Paulo orașul cu cea mai mare comunitate japoneză din afara Japoniei (cartierul Liberdade e dovada vie). Spre deosebire de Rio, orașul n-are nicio plajă și nicio siluetă de carte poștală - e motorul economic al Braziliei și al Americii de Sud, atât de blocat în trafic încât are cea mai mare flotă de elicoptere private din lume, peste 400 de aparate, cu o aterizare sau decolare la fiecare 45 de secunde.
Salvador a fost întemeiat în 1549 de Tomé de Sousa ca prima capitală a Braziliei coloniale, ales pentru poziția din apropierea zonelor bogate în lemn de brazil (de la care țara și-a luat numele) și pentru rolul de centru al producției de zahăr. Timp de peste două secole, portul a fost principalul punct de intrare pentru sclavii aduși din Africa - peste un milion de oameni au trecut prin Bahia ca să muncească pe plantațiile de trestie și tutun, iar Pelourinho, azi centrul istoric plin de fațade colorate, a găzduit prima piață de sclavi din toată America. Moștenirea asta dureroasă e și motivul pentru care Salvador a devenit, cu timpul, centrul culturii afro-braziliene: capoeira, candomblé și bucătăria cu ulei de dendê și pimenta s-au păstrat aici mai puternic decât oriunde altundeva în țară, iar la începutul secolului XIX aproape jumătate din populația orașului era de origine africană. Sincretismul religios se vede pe stradă și azi - orixás africani venerați alături de sfinți catolici, uneori în aceeași biserică.
Foz do Iguaçu s-a dezvoltat ca oraș de graniță chiar la vărsarea râului Iguaçu în Paraná - de-aici și numele. Explozia lui reală a venit abia în anii '70, odată cu construcția barajului Itaipu, ridicat împreună cu Paraguay, care astăzi acoperă până la 90% din consumul de energie al Paraguayului și o parte importantă din cel al Braziliei; șantierul a atras zeci de mii de muncitori și a transformat un orășel de graniță într-un oraș de peste 280.000 de locuitori. Punctul unde se văd deodată trei țări - Brazilia, Argentina și Paraguay - la confluența râurilor Iguaçu și Paraná explică și contrastul ciudat al orașului: pe de-o parte cascadele, unul dintre cele mai mari sisteme de căderi de apă din lume, pe de alta, dincolo de Podul Prieteniei, Ciudad del Este din Paraguay - una dintre cele mai mari piețe duty-free (și de contrabandă) din lume, vizitată zilnic de mii de brazilieni și argentinieni în căutare de electronice cu 40-80% mai ieftine.
Manaus a pornit ca un fort portughez ridicat în 1669 pe malul Rio Negro și a rămas un avanpost obscur până la boom-ul cauciucului, la finalul secolului XIX. Latexul extras din pădurea amazoniană a făcut din oraș, pentru câteva decenii, unul dintre cele mai bogate locuri din lume - a fost primul oraș brazilian cu tramvai și al doilea cu iluminat electric, poreclit 'Parisul Tropicelor'. Dovada cea mai spectaculoasă a acelei bogății e Teatro Amazonas, opera construită între 1884 și 1896 cu materiale aduse integral din Europa - marmură din Carrara, structură de oțel din Alsacia, 198 de candelabre, unele din sticlă de Murano - ridicată într-un oraș fără niciun drum care să-l lege de restul Braziliei (nici azi nu există unul, se ajunge doar cu avionul sau pe apă). Când cauciucul sintetic a apărut, pe la 1910, boom-ul s-a prăbușit peste noapte, opera a rămas închisă aproape 90 de ani - a fost chiar decorul filmului 'Fitzcarraldo' al lui Herzog, în plină perioadă de abandon - și a redeschis pentru spectacole live abia în 1997. Chiar lângă oraș se vede fenomenul Encontro das Águas: apele întunecate ale Rio Negro și cele nisipii ale Solimões curg alături, fără să se amestece, pe aproape 6 kilometri, din cauza diferențelor de temperatură, densitate și viteză a curentului.
Florianópolis e construit pe o insulă colonizată sistematic de coroana portugheză între 1747 și 1756, care a trimis aproape 7.500 de emigranți din Azore și Madeira ca să întărească granița de sud împotriva pretențiilor spaniole. Coloniile de pescari azoreni - Santo Antônio de Lisboa, Ribeirão da Ilha și altele - au păstrat multă vreme un aer de sat portughez de insulă, vizibil azi în bisericile și casele vechi din acele cartiere. Ce diferențiază insula azi e contrastul dintre acel trecut de pescari și viața de plajă construită peste el: are peste 40 de plaje orientate în toate direcțiile, așa că mereu găsești o parte ferită de vânt, iar din anii '70, când surferii internaționali au descoperit valurile de la Joaquina, orașul a devenit capitala surfului din Brazilia. Pe aceeași insulă coexistă satul de pescari Ribeirão da Ilha, aproape neschimbat, și Jurerê Internacional, cu vile și cluburi de fițe - două fețe complet diferite ale aceluiași loc.