French Quarter & Bourbon Street

Ideea a pornit de la istoricul francez Édouard de Laboulaye în 1865, sculptorul Frédéric Auguste Bartholdi a desenat statuia, iar inginerul Gustave Eiffel i-a construit scheletul de fier din interior — un cadou al Franței, dedicat pe 28 octombrie 1886. Ellis Island s-a deschis alături, în 1892, și a procesat aproape 12 milioane de imigranți până în 1954 — cele două locuri spun de fapt două jumătăți ale aceleiași povești: statuia e simbolul primirii, Ellis Island e birocrația reală a intrării efective în țară, cu sălile originale de inspecție păstrate azi ca muzeu.

Clădirea a fost ridicată de antreprenorii Starrett Brothers and Eken, după demolarea hotelului Waldorf-Astoria care stătea pe teren înainte. Construcția a durat din martie 1930 până în aprilie 1931, cu până la 3.400 de muncitori pe zi, asamblând structura de oțel într-un ritm de 4,5 etaje pe săptămână — gata structural în doar 410 zile, înainte de termen și sub buget, în plină Depresiune. În primul ei an a fost poreclită în glumă „Empty State Building” (clădirea goală), pentru că aproape nimeni nu-și permitea chirii de birou în Depresiune — la un an de la deschidere, doar 23% din spațiu era închiriat. Banii de la biletele de acces pe terasa de observație au ținut practic clădirea pe linia de plutire ani buni, până s-au umplut birourile — turiștii au plătit clădirea înainte s-o facă firmele.

Parcul a apărut în 1858, după ce Frederick Law Olmsted și Calvert Vaux au câștigat un concurs de design împotriva altor 32 de propuneri, cu „Greensward Plan”, inspirat parțial din peisajul rural englezesc. Construcția a mutat aproape 5 milioane de metri cubi de piatră, pământ și sol, iar drumurile transversale au fost coborâte sub nivelul parcului tocmai ca traficul dintr-o parte în alta a orașului să nu întrerupă peisajul. Aproape nimic din el nu e „natural” în sensul de teren neatins — a fost construit pe mlaștină și stânci care au trebuit dinamitate și drenate; s-a folosit mai multă pulbere de pușcă pentru asta decât în toată Bătălia de la Gettysburg, potrivit istoricilor parcului. Peisajul domol, pastoral pe care lumea îl crede sălbăticie originală e de fapt unul dintre cele mai inginerite terenuri din tot orașul.

Zona se numea Longacre Square, un cartier al trăsurilor cu cai, până când ziarul New York Times și-a mutat sediul aici în 1904, iar proprietarul Adolph Ochs a convins orașul să-i redenumească zona după ziar. Tot Ochs a pornit tradiția focurilor de artificii de Anul Nou de pe acoperișul clădirii, tradiție care în 1907 s-a transformat în prima coborâre a bilei, o structură din lemn și fier cu o sută de becuri de 25 de wați. Coborârea bilei s-a repetat în fiecare an de atunci, cu exact două excepții — 1942 și 1943, sărite din cauza restricțiilor de camuflaj din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial — deci nici măcar un război mondial n-a oprit-o mai mult de doi ani. Bila a fost redesenată de multe ori și stă azi pe clădirea One Times Square, a cărei principală „afacere” e găzduirea bilei și a ecranelor uriașe, nu chiriașii de birouri.

Ideea a pornit la Paris, în 1866, când un grup de americani conduși de avocatul John Jay a propus o „instituție și galerie națională de artă” acasă. Muzeul a fost înființat oficial pe 13 aprilie 1870, deschis inițial într-o clădire mică de pe Fifth Avenue, cu primul obiect achiziționat — un sarcofag roman — înainte să se mute pe locul actual, lângă Central Park. Statutul de înființare cerea ca și colecția să rămână gratuită și deschisă publicului tot anul, o condiție impusă din start, nu adăugată ulterior. Azi găzduiește una dintre cele mai mari colecții enciclopedice din lume, iar politica actuală de „plătești cât vrei” pentru cei care nu locuiesc în New York e o versiune mai restrânsă a acelui mandat original de intrare gratuită, după o schimbare de lege din 2018.

Designul memorialului, numit „Reflecting Absence”, a câștigat în 2004 un concurs internațional deschis care a strâns 5.201 propuneri din 63 de țări — unul dintre cele mai mari concursuri de design organizate vreodată — și a fost creat de arhitectul Michael Arad împreună cu peisagistul Peter Walker. Cele două bazine gemene stau exact pe amprenta turnurilor căzute, fiecare de aproape un hectar, cu cele mai mari cascade artificiale din America de Nord căzând în ele. Arad a descris bazinele goale ca „absența făcută vizibilă” — apa curge constant înăuntru, dar golul nu se poate umple niciodată, o idee de design destul de literală care încă lovește puternic văzută pe viu. Numele victimelor sunt așezate pe margini nu alfabetic, ci după apropiere semnificativă — oameni care lucrau împreună, sau care ceruseră dinainte să fie listați lângă un prieten sau membru al familiei, un detaliu pe care muzeul îl explică, dar care nu se vede de la sine privind bronzul.