Emiratele Arabe Unite

Dubai a pornit ca sat de pescari și scafandri de perle la gura golfului Dubai Creek — prima mențiune scrisă vine din 1590, de la un bijutier venețian care nota "Dibai" ca sursă a celor mai frumoase perle din regiune. În 1833, aproape 800 de membri ai tribului Bani Yas s-au stabilit aici sub Sheikh Maktoum bin Butti Al Maktoum, punând bazele dinastiei care conduce orașul și azi. Economia stătea pe scufundări în apnee după perle — scafandrii lucrau în perechi, cu o clemă din os de oaie pe nas și o piatră legată de picior ca să coboare mai repede pe fund. Industria perlelor s-a prăbușit brusc la începutul anilor 1950, când perlele de cultură japoneze au inundat piața mondială — exact perioada în care petrolul a început să schimbe regiunea. Dubai n-a avut însă rezervele de petrol ale Abu Dhabi-ului: creșterea lui de azi vine din decizia conducerii de a paria pe comerț liber, porturi și, mai târziu, turism și imobiliare, transformând un oraș de cort și lut într-unul cu cea mai înaltă clădire din lume în mai puțin de un secol.

Abu Dhabi a fost întemeiat în jurul anului 1761, când tribul Bani Yas a descoperit surse de apă dulce pe o insulă altfel arsă de sare — legenda spune că o gazelă i-a condus pe primii locuitori spre izvor, de unde și numele orașului, "tatăl gazelei". Până la mijlocul secolului XX era un sat de câteva sute de colibe din frunze de palmier și coral, plus un fort al șeicului, trăind din pescuit, scufundări după perle și comerț cu curmale din oazele din interior, printre care Al Ain. Petrolul descoperit în 1958 a schimbat tot: azi Abu Dhabi e capitala federației și emiratul cu adevărat bogat în resurse, spre deosebire de Dubai, care s-a bazat pe comerț și turism. Rămâne totuși orașul cu ritmul cel mai domol dintre marile Emirate — Corniche-ul lung de câțiva kilometri, ridicat pe teren câștigat de la mare, e locul unde localnicii ies la plimbare și bicicletă seara, nu doar turiștii.

Sharjah are urme de locuire umană de peste 210.000 de ani (situl Jebel Faya, intrat în patrimoniul UNESCO în 2025), dar identitatea lui modernă s-a construit din 1972 încoace, odată cu domnia lui Sheikh Sultan bin Muhammad Al Qasimi, care a ales să modernizeze orașul păstrând, nu ștergând, moștenirea culturală. Rezultatul: în 1998 UNESCO a numit Sharjah Capitala Culturală a Lumii Arabe, iar orașul găzduiește azi 19 muzee — de la Muzeul de Civilizație Islamică, instalat într-un suk convertit pe malul apei, cu peste 5.000 de artefacte, până la Biennala de artă contemporană lansată în 1993. Diferența practică față de vecinul Dubai, la doar 30 de minute distanță: Sharjah e emirat "uscat" — alcoolul e complet interzis, nu doar reglementat, nici măcar în hoteluri sau reședințe private, iar codul vestimentar (umeri și genunchi acoperiți în spații publice) e mai strict aplicat. E genul de contrast pe care nu-l vezi din exterior, dar care schimbă tot planul serii dacă vii direct din Dubai.

Ras Al Khaimah continuă orașul-port islamic Julfar, care între 1300 și 1650 a fost unul dintre cele mai importante porturi din Golf, exportând cai, perle și curmale până în China și Africa de Est. În secolul XVIII, dinastia Al Qasimi (Qawasim) a transformat regiunea într-o forță maritimă atât de puternică — și atât de des în conflict cu vasele britanice — încât britanicii au numit-o "Coasta Piraților" și au impus în 1820 un tratat maritim care a pus oficial capăt raidurilor, deschizând calea protectoratului britanic asupra Emiratelor de azi. Spre deosebire de Dubai sau Abu Dhabi, RAK a rămas relativ ferit de dezvoltarea masivă până acum un deceniu — asta îi dă azi un aer mai puțin corporatist și mai axat pe natură: Jebel Jais, cel mai înalt vârf din Emirate (1.934 m), găzduiește cea mai lungă tiroliană din lume (2,83 km, viteze până la 150 km/h) și e la câteva ore bune de agitația Dubai-ului.

Fujairah e singurul emirat fără linie de coastă la Golful Persic — toată fâșia lui de litoral dă spre Golful Oman, de partea cealaltă a peninsulei Musandam, ceea ce l-a ținut multă vreme izolat de restul Emiratelor. Istoria locală urcă la fermieri și pescari din jurul anului 3000 î.Hr., iar orașul modern a prins contur în 1808, când șeicul Mohammed bin Mattar din tribul Al Sharqi și-a ridicat castelul în jurul căruia s-a format orașul vechi; Fujairah a devenit emirat autonom abia în 1952. Ce-l diferențiază azi de restul țării e geografia: munții Hajar cad direct în mare, iar coasta găzduiește printre puținele recife naturale accesibile de la mal din Emirate — inclusiv Snoopy Island, cel mai cunoscut punct de snorkeling din țară. Aici stă și cea mai veche moschee din Emirate, Al-Bidyah, construită din lut și piatră în jurul anului 1446, cu un acoperiș neobișnuit din patru cupole.

Al Ain e una dintre cele mai vechi așezări continuu locuite din lume — dovezi de locuire de acum aproape 4.000 de ani — construită în jurul unui șir de oaze din deșertul Rub al Khali, la granița cu Oman. Ce a făcut posibilă viața aici e sistemul aflaj, canale subterane săpate din epoca bronzului care aduc apă din pânza freatică și izvoarele din Jebel Hafeet până în oaze, tehnologie recunoscută azi de UNESCO alături de oaza însăși, Patrimoniu Mondial din 2011. Oaza Al Ain se întinde pe aproape 3.000 de acri și numără peste 147.000 de palmieri de curmale, din vreo 100 de soiuri diferite — de unde și porecla orașului, "orașul-grădină al Golfului". E genul de loc care contrastează total cu restul Emiratelor: fără zgârie-nori, cu climă ceva mai blândă datorită altitudinii și izvoarelor de la poalele lui Jebel Hafeet, cel mai înalt punct din regiunea Abu Dhabi.