Trabzon, Turcia

Biserica a fost construită între 1238 și 1263, în timpul domniei împăratului bizantin Manuel I, când Trabzonul era capitala Imperiului de Trapezunt, ultimul bastion bizantin căzut sub otomani. După cucerirea orașului de către Mehmed al II-lea, în 1461, biserica a fost transformată în moschee, iar frescele interioare au fost acoperite cu var. Frescele au ieșit la lumină abia între 1958 și 1964, într-o restaurare făcută cu ajutorul unor experți de la Universitatea din Edinburgh - specialiștii implicați au estimat că a supraviețuit doar aproximativ o șesime din decorația originală, dar ce a rămas (scene din viața lui Isus, cei doisprezece apostoli) e de o calitate rară pentru arta bizantină din regiune. Clădirea a funcționat ca muzeu din 1964 până în 2013, când a redevenit moschee - azi frescele sunt parțial acoperite cu draperii în timpul rugăciunilor, ca soluție de compromis între cult și conservare.

Boztepe e dealul care domină Trabzonul de secole, folosit cândva ca linie naturală de apărare a orașului; azi golul acela natural a fost transformat în zonă de recreere, cu poteci, spații verzi și locuri de popas. Terasa de belvedere modernă din lemn, de aproape 900 de metri, s-a deschis pe 23 aprilie 2023 și de atunci a trecut de un milion de vizitatori. Ce face locul special e combinația: mergi pe o pasarelă suspendată printre coroanele pomilor fructiferi — cireș, măr, smochin — moștenire directă a livezilor care acopereau dealul înainte să fie amenajat, cu Trabzonul și Marea Neagră întinse dedesubt. E genul de loc unde localnicii merg să bea ceai cu vedere, nu doar un punct turistic de bifat.

Mănăstirea a fost întemeiată, potrivit tradiției, de doi călugări din Atena, Barnaba și Sofronie, în timpul domniei împăratului Teodosie I (379-395), agățată la 1.200 m altitudine pe un perete de stâncă din Munții Pontici. A fost refăcută în secolul VI de generalul Belisarie, la cererea lui Justinian, dar forma pe care o vedem azi datează mai ales din secolul XIII, când a primit finanțare consistentă de la Alexios al III-lea, împăratul din Trapezunt. După cucerirea otomană a Trapezuntului în 1461, sultanul Mehmed al II-lea a păstrat mănăstirea sub protecție și privilegii reînnoite de sultanii următori — a rezistat aproape 500 de ani sub stăpânire musulmană. A fost abandonată abia în 1923, odată cu schimbul de populație greco-turc, iar în 1930 un incendiu a distrus tot ce era din lemn înăuntru. A stat închisă din motive de siguranță între 2015 și 2019, din cauza căderilor de pietre, apoi redeschisă ca muzeu — azi frescele exterioare, cele mai vechi, sunt și cele mai afectate de expunerea la vreme.

Lacul s-a format în urma unei alunecări masive de teren care a blocat pârâul Haldizen, creând un baraj natural din stânci și moloz - datarea exactă e disputată, unele surse vorbesc de acum aproape 2000 de ani, altele leagă evenimentul de îngroparea fostului sat Şerah, posibil abia prin secolul XVII. Oricare ar fi data exactă, rezultatul e un lac alungit, de vreun kilometru lungime, la 1090 metri altitudine, în districtul Çaykara. În perioada otomană, zona servea ca punct de legătură pe drumul comercial dintre coasta Mării Negre și interiorul Anatoliei, nu doar ca peisaj de admirat - un detaliu care se pierde ușor azi, când majoritatea vizitatorilor vin strict pentru pădurile de brad din jur și aerul de munte. Satele din jurul lacului trăiesc încă mult din creșterea animalelor și producția de miere și lactate de munte, aceleași ocupații ca acum câteva sute de ani.