Bursa, Turcia

Primul teleferic din Turcia a fost deschis aici pe 29 octombrie 1963, construit de elvețienii de la Von Roll, cu o lungime de 4,5 km și o capacitate mică, de 120 de pasageri pe oră, în cabine de 20 de locuri. A funcționat cu aceeași tehnologie aproape 50 de ani, până când orașul a decis, în 2012, să-l înlocuiască complet. Sistemul nou, deschis în 2014 și construit de austriecii de la Leitner, a devenit cea mai lungă telegondolă mono-cablu detașabilă din lume — 8,8 km, 144 de cabine, 1.500 de pasageri pe oră. Practic urci din centrul Bursei direct pe Uludağ, muntele sacru al bitinienilor din antichitate și, mai târziu, loc de pelerinaj monastic bizantin, ca să ajungi la peste 2.000 m altitudine, unde iarna e stațiune de schi, iar vara loc de camping și drumeții.

Satul a fost înființat la începutul secolului XIV ca sat-fundație (vakıf), menit să genereze venituri pentru complexul religios Orhan Gazi din Bursa, prima capitală otomană - practic parte dintr-un sistem prin care noul stat otoman își organiza teritoriul din jurul orașelor mari. În 2014, UNESCO l-a inclus pe lista patrimoniului mondial împreună cu Bursa, sub titlul „Bursa și Cumalıkızık: nașterea Imperiului Otoman”. Ce s-a păstrat aici nu sunt ruine, ci case locuite - vreo 270 de clădiri otomane vechi, din care aproximativ 180 încă au oameni în ele, din cele circa 700 de suflete ale satului de azi. Parterul e din piatră, etajele de deasupra din lemn și cărămidă crudă, adesea vopsite în culori vii, cu etajul superior ieșit în afară peste stradă - o tehnică de construcție otomană timpurie pe care o vezi rar altundeva atât de bine conservată, într-un sat care încă funcționează ca sat, nu ca decor.

A fost ridicată din porunca sultanului Bayezid I între 1396 și 1399, construită de arhitectul Ali Neccar, ca să marcheze victoria decisivă de la Nicopole din 1396. Legenda spune că sultanul promisese douăzeci de moschei separate dacă va câștiga bătălia, dar în final a construit una singură cu douăzeci de cupole — soluție practică, dar la fel de răsplătitoare simbolic. Cele douăzeci de cupole, aranjate pe patru rânduri de câte cinci și sprijinite pe douăsprezece coloane masive, fac din Ulu Camii cea mai mare moschee din Bursa și unul dintre reperele arhitecturii otomane timpurii. Înăuntru, pereții sunt acoperiți cu peste 190 de inscripții caligrafice realizate de-a lungul secolelor de caligrafi diferiți — practic o galerie a scrisului arab. În mijloc are o fântână (șadîrvan) așezată sub o cupolă deschisă spre cer, ceva neobișnuit pentru o moschee interioară, unde credincioșii se spălau chiar sub lumina naturală.

Sultanul Çelebi Mehmed I a comandat complexul verde - moschee, medresă, baie, bucătărie publică și propriul mausoleu - imediat după ce reușise să reunească un imperiu otoman sfâșiat de războiul civil urmat înfrângerii de la Ankara din 1402, în fața lui Timur. Moscheea a fost gata în 1419, cu arhitect Hacı İvaz Paşa; mausoleul a urmat în 1421, iar Mehmed a apucat să-l vadă terminat cu doar 40 de zile înainte să moară. Yeşil Türbe e singurul mausoleu otoman cu toți pereții îmbrăcați integral în faianță, iar placajul din jurul mihrabului e considerat una dintre capodoperele ceramicii de Iznik - de-asta i-a rămas numele de „turbe verde”, deși nuanța reală virează mai mult spre turcoaz. Înăuntru se odihnesc Mehmed, patru dintre copiii lui și doica lui, în nouă sarcofage. Complexul a fost gândit ca o declarație de putere - un imperiu care tocmai se ridicase din genunchi și voia să arate lumii că poate încă să construiască frumos.