Papua Noua Guinee

Orașul poartă numele căpitanului britanic John Moresby, care l-a botezat în 1873 după tatăl lui, dar zona era locuită de secole de poporul Motu-Koitabu înainte de asta. Motu sunt cunoscuți pentru hiri, călătorii comerciale sezoniere cu canoe cu două corpuri (lagatoi) spre vest, unde schimbau oale de lut pe sago — tradiție încă marcată azi prin festivalul Hiri Moale. A devenit capitala Papua Noii Guinee independente în 1975, dar azi e un oraș definit în mare parte de securitate: majoritatea vizitatorilor îl experimentează aproape exclusiv prin incintele hotelurilor și transport pre-aranjat, mai mult decât în aproape orice altă capitală din regiune, pentru că așezările informale și infracționalitatea stradală fac plimbarea liberă un risc real în majoritatea cartierelor — Ela Beach, Waigani și Boroko fiind excepțiile relativ sigure.

Valea Wahgi și triburile din munți au rămas practic necunoscute lumii exterioare până în 1933, când frații Leahy și ofițerul de patrulă Jim Taylor au făcut primul survol aerian al zonei și au descoperit o vale dens populată despre care administrația colonială nu știa nimic — unul dintre ultimele locuri de pe Pământ unde a avut loc un prim contact cu lumea exterioară în secolul 20. Spectacolul anual Mount Hagen Show (început în 1961, înainte de independență) a fost creat special ca triburi aflate anterior în conflict să se poată aduna pașnic, nu ca să se lupte. Azi peste 70 de grupuri tribale din Western Highlands, Southern Highlands și Enga se adună în fiecare august pentru sing-sing — dansuri, costume ceremoniale și tobe — și evenimentul chiar funcționează ca instrumentul de dezescaladare pentru care a fost gândit, nu doar ca un spectacol folcloric pentru turiști.

Construit chiar în interiorul unei caldere vulcanice active, Rabaul a fost capitala provinciei East New Britain și cel mai important oraș din zonă până când o erupție catastrofală din 1994 a vulcanilor Tavurvur și Vulcan l-a îngropat sub cenușă și a distrus majoritatea clădirilor — nu primul dezastru de acest fel, pentru că o erupție din 1937 a acelorași doi vulcani ucisese deja peste 500 de oameni. Capitala provincială s-a mutat după 1994 la Kokopo, la 20 de kilometri distanță, a cărei populație a crescut de șase ori într-un deceniu ca urmare. Rabaul însuși supraviețuiește ca un oraș pe jumătate golit, prăfuit de cenușă, unde oamenii încă locuiesc și muncesc sub privirea aceluiași vulcan — iar Observatorul Vulcanologic Rabaul, a cărui monitorizare e creditată direct cu faptul că erupția din 1994 n-a ucis pe nimeni, are un punct de belvedere gratuit chiar deasupra golfului și orașului.

Madang a fost fondat de germani sub numele Friedrich-Wilhelmshafen, sediu administrativ al Noii Guinee Germane, până când l-au abandonat în 1899 din cauza malariei; a trecut apoi sub administrație australiană din 1914 și sub ocupație japoneză între 1942 și 1945. Cu mult înainte de toate astea, popoarele de coastă vorbitoare de bel foloseau marea nu ca graniță, ci ca un coridor comercial care lega Madang de rețele întinse pe toată coasta de nord — provincia are azi 173 de limbi locale distincte, o concentrație extremă chiar și pentru standardele Papua Noii Guinee. Universitatea Divine Word, fondată în 1961, a consolidat Madang postbelic ca centru real de educație și administrație, nu doar un oraș-port colonial. Azi e cunoscut mai ales ca bază de scufundare — 34 de epave din Al Doilea Război Mondial stau în golfurile Hansa și Bogia din apropiere, iar orașul atrage scufundători încă din anii '70, printre cele mai vechi destinații de gen din țară.