La o privire
Cum te miștiBicicletă și tren, cea mai eficientă combinație
Trenurile NS leagă rapid și des orașele mari, iar bicicleta e regina transportului local — poți închiria una aproape oriunde. Combinația tren+bicicletă bate de departe mașina în majoritatea orașelor olandeze.
Cum ajungi din România
6 zboruri directeDe neratat în Olanda
must-see · votează
Casele Cubice au fost ridicate între 1982 și 1984 de arhitectul Piet Blom, în zona Oude Haven, distrusă de bombardamentele din al Doilea Război Mondial. Blom nu voia ca locuințele lui să semene cu niște case obișnuite - fiecare cub e înclinat la 45 de grade și gândit ca parte dintr-o „pădure" urbană abstractă, nu ca o stradă normală de blocuri. Markthal, ridicată alături în 2014 de biroul MVRDV, leagă peste 200 de apartamente într-un arc uriaș care acoperă o piață alimentară acoperită - iar tavanul arcului poartă o pictură murală gigantică cu fructe și legume, semnată de artistul Arno Coenen, care de la distanță pare aproape un plafon de catedrală.
Parcul din jurul castelului a fost redesenat în 1857 de Jan David Zocher și fiul lui Louis Paul - aceiași care au proiectat și Vondelpark. Abia în 1949 un grup de circa 20 de cultivatori și exportatori de bulbi a avut ideea să transforme domeniul într-o vitrină permanentă pentru florile lor, iar din 1950 parcul s-a deschis publicului larg, cu peste 300.000 de vizitatori chiar din primul an. Ce nu se vede din poze e că Keukenhof nu e o grădină în sensul clasic, ci mai degrabă un catalog viu al industriei olandeze de export - milioane de bulbi sunt plantați manual în fiecare toamnă doar pentru cele câteva săptămâni de înflorire de primăvară, apoi totul se scoate și se reia de la zero anul următor.
Ce vezi azi ca „inel de canale" a fost, la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII, un proiect de extindere planificată a orașului - Singel, Herengracht, Keizersgracht și Prinsengracht au fost săpate ca să dea Amsterdamului spațiu de creștere în plin Secol de Aur olandez, când banii din comerț curgeau din toate direcțiile. UNESCO l-a declarat patrimoniu mondial abia în 2010, deși proiectul a rămas model de urbanism studiat în toată Europa încă din secolul XIX. Motivul pentru care casele de pe canal sunt așa înguste și înalte ține de taxe, nu de gust: impozitul se calcula după lățimea fațadei către stradă, așa că olandezii au construit în înălțime și în adâncime. Cârligele de sub acoperiș, folosite azi la fel ca acum trei secole ca să urce mobila pe fereastră, sunt un detaliu mic care spune toată povestea.
Cele 19 mori de la Kinderdijk au fost ridicate în jurul anului 1740 - cele opt din cărămidă, în Nederwaard, în 1738, cele din lemn, în Overwaard, doi ani mai târziu - cu un singur scop: să scoată apa din polderul Alblasserwaard și s-o trimită spre râul Lek. UNESCO le-a trecut pe lista patrimoniului mondial în 1997, ca cea mai mare concentrație de mori istorice din Olanda. Ce le face diferite de o simplă poză de calendar e felul în care lucrează: morile sunt așezate în șir (molengang), fiecare ridicând apa cu o treaptă mai sus, până ajunge la nivelul râului - o relicvă funcțională de inginerie hidraulică, nu doar decor. Câteva sunt încă locuite, iar morari voluntari le pun în funcțiune în weekend.
Rijksmuseum a pornit în 1800 la Haga, sub numele de Nationale Kunstgalerij, s-a mutat la Amsterdam în 1808 sub Louis Bonaparte, iar clădirea pe care o vezi azi - neogotică, cu accente renascentiste - e opera arhitectului Pierre Cuypers, terminată în 1885. Garda de Noapte a lui Rembrandt a primit o extensie special construită pentru ea în 1906, ca să fie luminată așa cum trebuie. Muzeul Van Gogh e o poveste diferită: clădirea principală, semnată de Gerrit Rietveld, a fost comandată în 1963, dar Rietveld a murit la un an după începerea proiectului, iar clădirea a fost terminată de colegii lui, respectând schițele inițiale. S-a deschis abia în 1973. Aripa ovală adăugată în 1999, semnată de arhitectul japonez Kisho Kurokawa, contrastează intenționat cu cubul lui Rietveld. Împreună, cele două muzee sunt la 10 minute de mers unul de altul și găzduiesc, pe de o parte, cea mai cunoscută pânză din pictura olandeză, pe de alta, cea mai mare colecție de Van Gogh din lume, donată de familia nepotului pictorului.
Orașe
cost · ce vezi
Amsterdam a pornit ca un sat de pescari construit pe un dig peste râul Amstel, de unde și numele (Amstel + dam), atestat prin 1275. Ce l-a scos din anonimat a fost Compania Olandeză a Indiilor de Est (VOC), fondată în 1602 și considerată prima companie din lume cu acțiuni tranzacționabile public - practic prima bursă de valori. Banii din comerțul cu mirodenii și cu Baltica au finanțat, un secol mai târziu, inelul de canale (Grachtengordel): trei canale concentrice săpate special ca proiect imobiliar pentru negustorii îmbogățiți, nu ca simplă infrastructură. Casele înalte și înguste de pe canale stau pe piloni de stejar de vreo 12 metri, bătuți prin turbă până la un strat de nisip stabil - tot orașul vechi e, literalmente, construit pe lemn înfipt în mlaștină, ceea ce explică de ce atâtea fațade sunt strâmbe sau ușor înclinate spre stradă (parțial intenționat, ca marfa ridicată cu scripetele de sub acoperiș să nu lovească zidul, parțial din tasarea lentă a fundației). Ierarhia socială a Epocii de Aur se citește și azi în numele canalelor: Herengracht pentru cei mai bogați negustori, Keizersgracht pentru al doilea eșalon, Prinsengracht pentru cei obișnuiți. În perioada asta, catolicii și alte culte neconformiste cu Biserica Reformată nu aveau voie să se roage în public, așa că au apărut schuilkerken - biserici ascunse în spatele unor fațade obișnuite de case. Una dintre ele, Our Lord in the Attic, se vizitează și azi la etajele de sus ale unei case de pe canal, ca dovadă fizică a acestui compromis religios tăcut.
Rotterdam a crescut ca oraș-port pe malul Maasului încă din secolul XIV, dar fața lui de azi vine dintr-o tragedie: pe 14 mai 1940, Luftwaffe a bombardat centrul istoric, ucigând circa 800-900 de oameni și rasă aproape complet orașul vechi - peste 25.000 de case distruse pe o suprafață de peste 250 de hectare. Spre deosebire de alte orașe olandeze care și-au reconstruit fidel centrele medievale, Rotterdam a tratat pagina albă ca pe o oportunitate. Așa a devenit orașul cu cea mai puțin tipic-olandeză siluetă din țară: zgârie-nori și clădiri semnate Rem Koolhaas, Renzo Piano sau Norman Foster, poreclite local "Manhattan pe Maas". În paralel, portul Rotterdam a rămas cel mai mare din Europa, motorul logistic al țării, care deservește un hinterland de zeci de milioane de consumatori - contrastul dintre port industrial și arhitectură experimentală e ceea ce definește orașul, nu canalele cu case cu frontoane pe care le găsești în restul Olandei.
Utrecht a fost centrul religios și cultural al Olandei medievale cu mult înainte ca Amsterdam să conteze - orașul avea inițial râul Rin curgând direct prin el. În secolul XII, locuitorii au deviat cursul apei și au săpat Oudegracht, canalul vechi care taie orașul de la un capăt la altul. Ce face Utrecht diferit de orice alt oraș cu canale din lume sunt werven, cheiurile pe două niveluri: nivelul de jos, folosit istoric pentru încărcat-descărcat marfă direct din barje, a fost transformat de-a lungul secolelor în pivnițe și terase de restaurante chiar la nivelul apei, sub strada de deasupra. E o structură urbanistică apărută din inițiativă privată în Evul Mediu și care nu există în forma asta nicăieri altundeva. Deasupra tuturor domină turnul Dom, cel mai înalt turn de biserică din țară (112 metri), separat azi de restul catedralei printr-o tornadă din 1674 care a dărâmat nava bisericii și a lăsat în loc piața Domplein.
Delft a fost, pentru un moment scurt dar esențial, capitala de facto a rebeliunii olandeze împotriva Spaniei. Wilhelm de Orania s-a mutat aici în 1572, în Prinsenhof (fosta mănăstire Sfânta Agata), de unde a condus Războiul de 80 de Ani. Tot aici a fost și asasinat, pe 10 iulie 1584 - găurile celor două gloanțe trase de Balthasar Gérard se văd și azi, păstrate sub sticlă, pe scara clădirii. Delft e și orașul lui Vermeer, născut, format și înmormântat aici (1632-1675), și orașul care a dat numele Delftware - ceramica albastru cu alb apărută atunci când olandezii au încercat să concureze porțelanul chinezesc care inunda piețele europene în secolul XVII. Combinația asta - politică de rang înalt, artă majoră, meșteșug - într-un oraș mic de câteva zeci de mii de locuitori e neobișnuită chiar și pentru Olanda.
Haga nu e capitala oficială a Olandei - titlul e al Amsterdamului - dar e sediul real al guvernului: aici stau parlamentul (Staten-Generaal), Curtea Supremă, Consiliul de Stat și reședința regală. Așezarea a pornit ca sat în jurul castelului Binnenhof, atestat prima dată în 1242, și a devenit reședința permanentă a conților de Olanda din 1358. De la construirea Palatului Păcii încoace, Haga s-a transformat în capitala neoficială a dreptului internațional: găzduiește Curtea Internațională de Justiție (singurul organ principal al ONU care nu e la New York), Curtea Penală Internațională, Curtea Permanentă de Arbitraj, Europol și încă vreo 200 de organizații interguvernamentale. E un oraș administrativ și diplomatic, nu turistic în sensul clasic, ceea ce-i dă un aer mai formal și mai internațional decât restul Olandei.
Haarlem a fost, în Evul Mediu târziu, un oraș bogat cu industrie textilă, șantiere navale și o cultură a berii impresionantă - pe la 1620 avea peste 100 de fabrici de bere active (azi a mai rămas, simbolic, una singură, Jopen, care a reînviat rețete vechi în anii '90). Dar averea reală a venit din altceva: comerțul cu bulbi de lalele, motiv pentru care orașul poartă și azi porecla Bloemenstad, orașul florilor. Aici s-a spart, practic, prima bulă speculativă din istoria economică modernă - tulipmania. Vârful a fost iarna 1636-37, iar colapsul, spun cronicile vremii, a pornit chiar de la o licitație din Haarlem, pe 3 februarie, când un vânzător n-a mai găsit cumpărători. Orașul are și o latură artistică grea: Frans Hals a pictat aici toată viața, iar muzeul care-i poartă numele adăpostește azi una dintre cele mai importante colecții de pictură olandeză din Epoca de Aur.