Torino, Italia

Bicerin s-a născut la cafeneaua Al Bicerin, deschisă în 1763 de Giuseppe Dentis lângă intrarea în Sanctuarul Consolata, ca prăvălie de cedrată. Băutura a apărut ca o evoluție a vechiului "bavareisin" torinez — un amestec de cafea, ciocolată și lapte — simplificat până la cele trei straturi de azi: espresso la bază, ciocolată caldă deasupra și frișcă proaspătă bătută la final, servite într-un pahar mic fără toartă, numit chiar "bicerin" în dialect piemontez. Clădirea actuală a cafenelei datează din 1856, refăcută după planurile arhitectului Carlo Promis, cu pereți de lemn decorat, oglinzi și lămpi de epocă. Regula nescrisă e să nu amesteci straturile — le bei așa cum vin, simțind separat cafeaua, ciocolata și frișca, nu un shake omogenizat. În 2001, bicerin a fost recunoscut oficial ca băutură tradițională piemonteză de către regiune. Camillo Cavour, arhitectul unificării Italiei, era client fidel al cafenelei, iar povestea asta a rămas lipită de locul care încă servește băutura după aceeași rețetă de peste 250 de ani.

Mole Antonelliana n-a fost gândită deloc ca simbol laic al Torino-ului: arhitectul Alessandro Antonelli a început-o în 1863 ca sinagogă monumentală, comandată de comunitatea evreiască a orașului pentru a marca sfârșitul discriminărilor religioase după unificarea Italiei. Când comunitatea n-a mai putut susține costurile tot mai mari ale proiectului lui Antonelli, primăria a preluat șantierul, iar clădirea s-a terminat abia în 1889, sub fiul arhitectului, Costanzo, ca monument dedicat unității naționale. La 167,5 metri, a fost la vremea aceea cea mai înaltă clădire din Europa construită din zidărie. Azi găzduiește Museo Nazionale del Cinema, deschis din anul 2000, cu un parcurs expozițional care se desfășoară vertical, în interiorul sălii uriașe, cu ecrane și instalații între decoruri de filme. Din 1961, cu ocazia centenarului unității Italiei, funcționează un ascensor panoramic (renovat în 1999) care urcă vizitatorii până la un mic templu la 85 de metri înălțime, cu vedere spre oraș și, în zilele senine, spre arcul Alpilor.

Palazzo Reale a devenit reședința de putere a familiei de Savoia în 1563, când Emanuele Filiberto a mutat capitala ducatului de la Chambéry la Torino și a ales acest loc drept casă personală. Proiectul unui "palazzo novo grande" a fost încredințat în 1584 arhitectului militar Ascanio Vitozzi, iar în 1658 lucrările la piața din fața palatului au trecut la Carlo di Castellamonte — el a conturat forma actuală a Piazza Castello, punctul din care pornesc marile artere ale centrului istoric: via Po, via Roma, via Garibaldi. În interior, Cappella della Sacra Sindone, ridicată de arhitectul Guarino Guarini în a doua jumătate a secolului XVII, a fost construită special pentru a adăposti giulgiul considerat de familia regală drept relicva Sfântului Giulgiu. Palatul a rămas sediul monarhiei până în 1865, când, odată cu mutarea capitalei la Florența, Casa de Savoia și-a luat mobilierul și obiectele personale și a plecat spre Palazzo Pitti — lăsând în urmă doar un loc de vizite ocazionale. Azi face parte, împreună cu reședințele din jurul Torino-ului precum Venaria Reale sau Stupinigi, din patrimoniul UNESCO al reședințelor de Savoia.