Basilica di Superga

Mole Antonelliana nu s-a născut ca simbol al Torino-ului laic, cum crede toată lumea azi. Arhitectul Alessandro Antonelli a pornit-o în 1863 ca sinagogă monumentală, comandată de comunitatea evreiască a orașului ca să marcheze sfârșitul discriminărilor religioase, după unificarea Italiei. Când comunitatea n-a mai putut duce costurile tot mai umflate ale lui Antonelli, primăria a preluat șantierul, iar clădirea s-a terminat abia în 1889, sub fiul arhitectului, Costanzo, ca monument al unității naționale — 167,5 metri, cea mai înaltă construcție de zidărie din Europa acelor ani. Azi înăuntru e Museo Nazionale del Cinema, deschis din 2000, cu un traseu care urcă pe verticală prin sala uriașă, printre ecrane și decoruri de film. Din 1961, de la centenarul unității Italiei, un ascensor panoramic — renovat în 1999 — te duce la un templu mic, la 85 de metri, cu tot orașul la picioare și, în zilele senine, arcul Alpilor la orizont.

Palazzo Reale a devenit casa puterii Savoiei în 1563, când Emanuele Filiberto a mutat capitala ducatului de la Chambéry la Torino și și-a ales locul ăsta drept reședință. Proiectul unui „palazzo novo grande” a fost dat în 1584 arhitectului militar Ascanio Vitozzi, iar în 1658 lucrările la piața din față au trecut la Carlo di Castellamonte — el a dat Piazza Castello forma de azi, nodul din care pornesc marile artere ale centrului vechi: via Po, via Roma, via Garibaldi. Înăuntru, Cappella della Sacra Sindone, ridicată de Guarino Guarini în a doua jumătate a secolului XVII, a fost făcută anume ca să țină giulgiul pe care familia regală îl socotea drept Sfântul Giulgiu. Palatul a rămas sediul monarhiei până în 1865, când capitala s-a mutat la Florența, iar Casa de Savoia și-a luat mobila și lucrurile personale și a plecat la Palazzo Pitti — lăsând în urmă doar un loc de vizite ocazionale. Azi intră, alături de reședințele din jurul Torino-ului precum Venaria Reale sau Stupinigi, în patrimoniul UNESCO al reședințelor de Savoia.

Bicerin s-a născut la cafeneaua Al Bicerin, deschisă în 1763 de Giuseppe Dentis lângă intrarea în Sanctuarul Consolata, pe vremea aia o prăvălie de cedrată. Băutura a ieșit din vechiul „bavareisin” torinez — cafea, ciocolată și lapte — strâns până la cele trei straturi de azi: espresso la bază, ciocolată caldă deasupra, frișcă bătută proaspăt la final, într-un pahar mic fără toartă căruia dialectul piemontez îi zice chiar „bicerin”. Clădirea de acum e din 1856, refăcută după planurile lui Carlo Promis, cu lemn decorat pe pereți, oglinzi și lămpi de epocă. Regula nescrisă: nu amesteci straturile. Le bei așa cum vin, simțind separat cafeaua, ciocolata și frișca — nu un shake dat prin blender. În 2001 regiunea l-a trecut oficial între băuturile tradiționale piemonteze, iar Camillo Cavour, omul care a cusut Italia la un loc, era client fidel — o poveste rămasă lipită de un loc care servește aceeași rețetă de peste 250 de ani.

Un castel medieval — miezul lui e din secolele X–XIII — îmbrăcat mai târziu în baroc: fațada, semnată de Filippo Juvarra și gata în 1721, e capodopera. Înăuntru stă acum Museo d'Arte Antica, cu piese grecești, romane și medievale de clasă. Dacă vrei să înțelegi cum a crescut Torino din fortăreață medievală în capitală regală, aici o citești pe pereți.

Fondat în 1824, e a doua colecție egipteană din lume după Cairo — și n-o găsești nicăieri altundeva în Italia. Peste 3.600 de piese: statui, sarcofage, papirusuri, mumii, printre care Ramses al II-lea, statuia lui Thutmose al III-lea, inventar funerar regal. Miezul permanent stă în Palazzo dell'Accademia delle Scienze, recent renovat. Nu e o oprire de bifat în fugă.

Catedrala terminată în 1498 e casa Giulgiului din Torino — Sindone, pânza pe care catolicii o cred giulgiul de îngropăciune al lui Hristos. Se arată public doar la date alese și la ocazii speciale; în rest, ești aici pentru inima spirituală a orașului. Intrarea e liberă.