Italia

Construcția a început în anul 72 d.Hr. din ordinul împăratului Vespasian, pe locul unde fusese lacul artificial din grădinile private ale lui Nero — un gest politic calculat, prin care dinastia Flavia dădea înapoi Romei, ca spațiu public, un teren pe care Nero îl rezervase plăcerilor lui personale. Fiul lui Vespasian, Titus, l-a inaugurat în anul 80, cu 100 de zile continue de jocuri în care, potrivit surselor antice, au fost ucise circa 5000 de animale sălbatice; construcția și decorațiile finale au fost completate abia de al treilea Flavian, Domițian. Numele oficial, păstrat pe monede și inscripții din epocă, e Amfiteatrul Flavian — "Colosseum" a apărut mai târziu, legat de statuia colosală de bronz a lui Nero care stătea în apropiere. Ce rămâne uluitor și azi e ingineria: un amfiteatru pentru 50.000-80.000 de spectatori, cu un sistem de intrări numerotate care permitea evacuarea completă în câteva minute, exact ca la un stadion modern. Sub arenă se afla hypogeul, o rețea de tuneluri și lifturi manuale prin care se ridicau animale și decoruri direct în arenă — o parte din el se vede azi, pentru că podeaua originală de lemn nu mai există, dispărută în urma jafurilor și dezastrelor de-a lungul secolelor.

Șantierul Domului a pornit pe 24 octombrie 1386, din ordinul ducelui Gian Galeazzo Visconti, după ce vechiul turn-clopotniță al catedralei anterioare se prăbușise, iar arhiepiscopul Antonio da Saluzzo a cerut o biserică nouă, mult mai mare. Visconti a preluat controlul proiectului și a impus un stil gotic ambițios, aliniat cu marile catedrale europene ale vremii, ca simbol al puterii ducatului milanez pe scena continentală. Construcția a durat aproape șase secole, cu perioade lungi de întrerupere — fațada a fost finalizată abia la începutul secolului XIX, în perioada napoleoniană, iar ultima poartă de bronz a fost montată abia în 1965. Catedrala are 3400 de statui, 135 de flèche (turnulețe ascuțite) și peste 200 de basoreliefuri, dintre care 96 de guri de scurgere sculptate ca diavoli — o legendă locală spune că, într-o noapte de iarnă, Lucifer i-ar fi apărut lui Gian Galeazzo Visconti în vis, cerându-i să ridice un templu plin de imagini demonice, altfel sufletul lui va arde în iad. Adevărat sau nu, flèche-urile și pinaclii n-au avut niciodată rol structural, ci pur decorativ, adăugate sporadic de-a lungul secolelor pe măsură ce fiecare generație de arhitecți a vrut să lase o urmă pe cel mai mare șantier gotic al Italiei.

Leonardo a pictat Cina cea de Taină între 1494 și 1497, la comanda lui Ludovico il Moro, direct pe peretele fostului refectoriu al mănăstirii dominicane de la Santa Maria delle Grazie — o biserică ridicată începând din 1492, tot din ordinul lui Ludovico. În loc să folosească tehnica tradițională a frescei, care cere lucru rapid pe tencuială umedă, Leonardo a experimentat o tehnică mixtă, cu tempera și ulei aplicate pe tencuială uscată, ca să poată picta în ritmul lui, cu detalii fine — decizia i-a permis capodopera, dar a condamnat-o și la o deteriorare rapidă, vizibilă încă din primele decenii după finalizare. Opera a supraviețuit unui bombardament din al Doilea Război Mondial care a distrus aproape tot restul mănăstirii, cruțând prin noroc chiar peretele pe care era pictată. Restaurările succesive, ultima încheiată în 1999 și extinsă pe două decenii, au încercat să oprească degradarea fără să adauge culoare inventată. Complexul Santa Maria delle Grazie, biserică și mănăstire împreună cu pictura lui Leonardo, a intrat pe lista UNESCO în 1980, iar azi accesul e strict controlat tocmai pentru a proteja ce a mai rămas din suprafața originală.

Bazilica Sf. Petru de azi a înlocuit o basilică mult mai veche, ridicată de împăratul Constantin în secolul IV chiar deasupra locului tradițional de înmormântare al apostolului Petru. Reconstrucția, începută în 1506, a durat peste un secol și a trecut prin mâinile mai multor arhitecți-vedetă ai Renașterii și barocului — Bramante a pus planul inițial, Michelangelo a proiectat cupola în ultimii ani ai vieții, iar Bernini a adăugat coloanada uriașă din piață și baldachinul de bronz de deasupra altarului. Capela Sixtină, construită între 1477 și 1483 sub papa Sixtus al IV-lea, și-a primit tavanul celebru abia între 1508 și 1512, pictat de Michelangelo aproape singur, culcat pe spate pe schele, iar peretele din spatele altarului, Judecata de Apoi, l-a pictat tot el, între 1536 și 1541, de data asta la cererea papei Paul al III-lea. Nuditatea figurilor din Judecata de Apoi a stârnit controversă încă din epocă, iar în 1564 Conciliul de la Trento a decis să acopere unele personaje — pictorul Daniele da Volterra a adăugat draperii peste zonele considerate indecente, câștigându-și porecla de "il Braghettone" (cel care pune pantaloni). Capela Sixtină rămâne și azi locul unde se ține conclavul, alegerea fiecărui nou papă, cu cardinalii izolați complet de exterior până la fumul alb. Muzeele Vaticanului, fondate la începutul secolului XVI de papa Iulius al II-lea, formează unul dintre cele mai mari complexe muzeale din lume, cu kilometri de coridoare între Capela Sixtină și ieșire.

Construcția catedralei a început în 1296, sub arhitectul Arnolfo di Cambio, dar orașul a rămas mai bine de un secol cu o gaură uriașă în mijlocul navei, fără nimeni care să știe cum se poate acoperi un spațiu atât de larg. Soluția a venit abia în 1420, când Filippo Brunelleschi, un fost aurar fără pregătire formală de arhitect, a câștigat concursul cu un plan îndrăzneț: o cupolă dublă, autoportantă, ridicată fără schele tradiționale de lemn de la sol, folosind un model inovator de cărămizi așezate în model de os de pește ("spina di pesce"). Cupola s-a terminat în 1436 și rămâne și azi cea mai mare cupolă de zidărie din lume. Ce impresionează la fața locului nu e doar mărimea, ci contrastul: fațada de marmură albă, verde și roz, refăcută abia în secolul XIX în stil neogotic, ascunde o structură inginerească din secolul XV atât de avansată încât arhitecții încă o studiază. Poți urca între cele două cupole — interioară și exterioară — prin scări strâmte, ca să vezi din interior tehnica lui Brunelleschi, un lucru pe care puține catedrale din lume îl permit vizitatorilor.

Canal Grande e practic strada principală a Veneției, un "S" larg de apă care taie orașul în două, mărginit pe ambele maluri de palate ridicate din secolul XII până în secolul XVIII de cele mai bogate familii ale Republicii — fiecare fațadă spre canal era, în epocă, o formă de reclamă vizuală a averii și puterii familiei respective. Podul Rialto, singura traversare peste canal timp de secole, a existat inițial ca simplu pod plutitor de lemn, reconstruit de mai multe ori, până când s-a decis o versiune definitivă, de piatră. Concursul pentru noul pod, redeschis în 1587, i-a avut ca participanți pe Michelangelo, Palladio și Sansovino, dar proiectul câștigător, ales în 1588, a fost al inginerului venețian Antonio da Ponte, tocmai pentru că propunea un singur arc îndrăzneț, fără piloni în apă care să blocheze traficul naval intens de sub el. Lucrările s-au încheiat în 1591, rezultând un pod de 48 de metri lungime și 22 de metri lățime, sprijinit pe aproape 12.000 de piloni de lemn de ulm bătuți în noroiul lagunei — o fundație care ține și azi, după mai bine de patru secole.