Italia

Construcția a pornit în anul 72 d.Hr., din ordinul lui Vespasian, exact pe locul unde Nero își săpase un lac artificial în grădinile lui private — un gest politic calculat: dinastia Flavia dădea înapoi Romei, ca spațiu public, un teren pe care Nero îl ținuse pentru plăcerile lui. Fiul lui Vespasian, Titus, l-a inaugurat în anul 80 cu 100 de zile la rând de jocuri în care, spun sursele antice, au fost ucise vreo 5000 de animale sălbatice; decorațiile și ultimele lucrări le-a terminat abia al treilea Flavian, Domițian. Numele oficial, cel de pe monedele și inscripțiile epocii, e Amfiteatrul Flavian — „Colosseum” a venit mai târziu, de la statuia colosală de bronz a lui Nero care stătea în apropiere. Ce te lasă cu gura căscată și azi e ingineria: un amfiteatru de 50.000-80.000 de locuri, cu intrări numerotate care goleau tribunele în câteva minute, exact ca la un stadion modern. Sub arenă era hypogeul, o rețea de tuneluri și lifturi manuale care ridicau animale și decoruri direct în arenă — îl vezi azi pentru că podeaua originală de lemn nu mai există, dispărută în jafuri și dezastre de-a lungul secolelor.

Șantierul a pornit pe 24 octombrie 1386, din ordinul ducelui Gian Galeazzo Visconti — vechea clopotniță a catedralei de dinainte se prăbușise, iar arhiepiscopul Antonio da Saluzzo voia o biserică nouă, mult mai mare. Visconti a preluat proiectul și a impus un gotic ambițios, aliniat marilor catedrale europene, ca să arate continentului cât putea ducatul milanez. A durat aproape șase secole, cu pauze lungi: fațada s-a terminat abia la începutul secolului XIX, pe vremea lui Napoleon, iar ultima poartă de bronz s-a montat abia în 1965. Numără dacă ai răbdare — 3400 de statui, 135 de flèche (turnulețe ascuțite), peste 200 de basoreliefuri și 96 de guri de scurgere sculptate ca diavoli; legenda spune că Lucifer i-ar fi apărut lui Visconti într-o noapte de iarnă, cerându-i un templu plin de imagini demonice, altfel îi arde sufletul în iad. Adevărat sau nu, flèche-urile și pinaclii n-au avut niciodată rol structural, doar decorativ, puși pe apucate secol după secol, fiecare generație de arhitecți lăsându-și urma pe cel mai mare șantier gotic al Italiei.

Leonardo a lucrat la ea între 1494 și 1497, la comanda lui Ludovico il Moro, direct pe peretele fostului refectoriu al mănăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie — biserica ridicată din 1492, tot din ordinul lui Ludovico. În loc de frescă adevărată, care cere lucru rapid pe tencuială udă, a experimentat un amestec de tempera și ulei pe tencuială uscată, ca să picteze în ritmul lui, cu detalii fine — decizia i-a dat capodopera, dar a și condamnat-o: se deteriora vizibil încă din primele decenii. A scăpat dintr-un bombardament din al Doilea Război Mondial care a făcut praf aproape toată mănăstirea și, printr-un noroc chior, a cruțat exact peretele ei. Restaurările, ultima încheiată în 1999 și întinsă pe două decenii, au încercat să oprească degradarea fără să inventeze culoare. Complexul — biserică, mănăstire și pictura lui Leonardo — a intrat pe lista UNESCO în 1980, iar azi intri strict controlat, tocmai ca să mai apuce cineva să vadă ce-a rămas din suprafața originală.

Bazilica Sf. Petru de azi a luat locul uneia mult mai vechi, ridicată de împăratul Constantin în secolul IV chiar deasupra locului unde, prin tradiție, e îngropat apostolul Petru. Reconstrucția a început în 1506 și a durat peste un secol, trecând prin mâinile mai multor arhitecți-vedetă ai Renașterii și barocului: Bramante a pus planul inițial, Michelangelo a proiectat cupola în ultimii ani ai vieții, iar Bernini a adăugat colonada uriașă din piață și baldachinul de bronz de deasupra altarului. Capela Sixtină, construită între 1477 și 1483 sub papa Sixtus al IV-lea, și-a primit tavanul celebru abia între 1508 și 1512, pictat de Michelangelo aproape singur, culcat pe spate pe schele; peretele din spatele altarului, Judecata de Apoi, tot el l-a pictat, între 1536 și 1541, de data asta la comanda papei Paul al III-lea. Nuditatea figurilor din Judecata de Apoi a scandalizat încă din epocă, așa că în 1564 Conciliul de la Trento a hotărât să acopere unele personaje — pictorul Daniele da Volterra a tras draperii peste zonele considerate indecente și s-a ales cu porecla „il Braghettone”, cel care pune pantaloni. Tot aici, în Capela Sixtină, se ține și azi conclavul, alegerea fiecărui papă nou, cu cardinalii izolați complet de lume până la fumul alb. Muzeele Vaticanului, fondate la începutul secolului XVI de papa Iulius al II-lea, sunt unul dintre cele mai mari complexe muzeale din lume, cu kilometri de coridoare între Capela Sixtină și ieșire.

Au început catedrala în 1296, cu Arnolfo di Cambio ca arhitect, și pe urmă orașul a stat peste o sută de ani cu o gaură uriașă în mijlocul navei — nimeni nu știa cum să acopere un spațiu atât de larg. Răspunsul a venit abia în 1420: Filippo Brunelleschi, un fost aurar fără școală de arhitect, a câștigat concursul cu un plan nebunesc — o cupolă dublă, autoportantă, ridicată fără schele de lemn de la sol, cu cărămizi așezate în os de pește, „spina di pesce”. S-a terminat în 1436 și e și azi cea mai mare cupolă de zidărie din lume. Fațada de marmură albă, verde și roz e refăcută abia în secolul XIX în neogotic și ascunde o inginerie din secolul XV pe care arhitecții încă o studiază; poți urca între cele două cupole, interioară și exterioară, pe scări strâmte, ca să vezi tehnica lui Brunelleschi din interior — puține catedrale din lume te lasă.

Canal Grande e strada principală a Veneției — un „S” lat de apă care taie orașul în două, cu palate ridicate din secolul XII până în secolul XVIII de cele mai bogate familii ale Republicii. Fiecare fațadă spre canal era, pe atunci, o reclamă: uite ce avem, uite ce putem. Podul Rialto, singura trecere peste canal secole la rând, a fost întâi un biet pod plutitor de lemn, refăcut de câteva ori, până s-au hotărât să-l facă din piatră, ca lumea. Concursul, redeschis în 1587, i-a avut în cursă pe Michelangelo, Palladio și Sansovino — și l-a câștigat, în 1588, un inginer venețian, Antonio da Ponte, tocmai fiindcă propunea un singur arc îndrăzneț, fără piloni în apă care să încurce traficul de bărci de dedesubt. Terminat în 1591: 48 de metri lungime, 22 lățime, sprijinit pe aproape 12.000 de piloni de ulm bătuți în noroi — și ține și acum, după mai bine de patru veacuri.