Verona, Italia

Arena s-a ridicat pe la anul 30 d.Hr., pe vremea lui Augustus sau puțin după, pentru un singur lucru: lupte de gladiatori. E a treia ca mărime din Italia, după Colosseum și cea din Capua. În 1117 a venit un cutremur care i-a spulberat aproape tot inelul exterior de piatră — a rămas doar o bucată, pe care veronezii o numesc «ala». Dar gradenele dinăuntru au rezistat aproape intacte până azi; pentru o clădire de 2000 de ani, e aproape indecent de întreagă. De la gladiatori la operă e un salt uriaș, și totuși exact ăsta s-a întâmplat: din 1913, când tenorul Giovanni Zenatello a montat aici o Aida pe măsura centenarului Verdi, Arena a devenit una dintre cele mai mari scene de operă în aer liber din lume — spectacole de vară pentru zeci de mii de oameni așezați pe piatră. Ziua e monument, îl umbli singur, în ritmul tău. Seara e o sală imensă sub cerul liber. Puține locuri fac și una, și alta la fel de bine.

Clădirea de pe Via Cappello e de pe la 1300 și chiar a fost a unei familii Cappello — un nume destul de aproape de «Capuleti» încât, prin secolul XIX, orașul a hotărât că asta trebuie să fi fost casa din poveste. Un detaliu mic: povestea nu e cronică, e ficțiune. A pornit dintr-o nuvelă a nobilului vicentin Luigi da Porto, tipărită în 1531, cu mult înainte de piesa lui Shakespeare. Iar la Shakespeare, scena aia celebră nu se petrece la un balcon, ci la o fereastră — balconul nu apare nicăieri în text. Balconul pe care-l fotografiază toată lumea a fost pus abia în 1935-1936 de Antonio Avena, directorul muzeelor orașului, lipit din bucăți de marmură din secolul XIV luate de la Castelvecchio. Cu alte cuvinte, un decor construit anume ca să dea turiștilor exact ce veniseră să vadă. Și totuși curtea are ceva viu: ziduri pline de bilețele de dragoste și o statuie de bronz a Julietei din 1972, cu sânul drept lustruit de milioanele de mâini care l-au pipăit pentru noroc.

Familia Scaliger a ridicat cetatea asta în 1355, ca fortăreață — nu ca să placă, ci ca să apere. Azi e unul dintre muzeele serioase ale orașului, cu artă italiană de la medieval la modern înăuntru. De cetate se leagă Ponte Scaligero, un pod gotic peste Adige care merită traversat pe jos. Cărămida roșie și arhitectura militară a Scaligerilor sunt printre cele mai frumoase din câte-o să vezi în nordul Italiei.

S-a început în 1139 și s-a terminat abia în 1526 — aproape patru secole, timp în care stilurile s-au schimbat de câteva ori. De aici fațada romanică de secol XII și interiorul gotic: două epoci în aceeași clădire. Înăuntru sunt fresce renascentiste și artă medievală. E în centrul istoric, la doi pași de Piazza delle Erbe, așa că n-ai scuză s-o ratezi.

Aici bate inima medievală a Veronei încă din secolul XII, dar sub pietre e ceva și mai vechi: la origine a fost forul roman, din secolul I. De jur împrejur, turnuri și palate din secolele XIV-XV se uită la tine de sus. Iar piața nu s-a pensionat niciodată — și azi se întinde aici o piață zilnică. Vii, bei o cafea și te uiți cum se amestecă negustorii, turiștii și două mii de ani de istorie în același dreptunghi.

Construit pe la anul 1 î.Hr., sub Augustus, e al doilea teatru roman ca mărime care a supraviețuit în Italia. Din 1948 găzduiește festivalul de teatru al Veronei, deci piatra asta veche încă muncește. Urcă până la rândurile de sus: de acolo ai tot orașul și Adige la picioare.