Siena, Italia

Baptisteriul gotic (secolele XIV-XV) e vârât în coasta dealului, chiar sub absida de est a Domului. Piesa lui centrală e fontul de botez renascentist (1417-1430), cu șase panouri în relief semnate de Donatello, Jacopo della Quercia și alții — vezi cu ochiul liber trecerea de la gotic la Renaștere. Bolta și pereții sunt pictați în frescă, iar în lunetele absidei stau „Scenele din viața Sf. Ioan Botezătorul” ale lui Ghirlandaio. E mic, intim și mult mai puțin aglomerat decât Domul de deasupra — locul unde Siena își boteza copiii.

Catedrala pe care o vezi azi, cu dungile ei de marmură alb-negru, era gata în mare parte din secolul XIII — dar Siena voia mai mult. În 1339, consiliul orașului a hotărât o extindere uriașă: naosul existent urma să devină doar transeptul unei catedrale noi, mult mai mari, întoarsă spre sud. Proiectul, dus întâi de Lando di Pietro și apoi de Giovanni di Agostino, prevedea trei nave noi și o absidă enormă cu capele radiale — ar fi ieșit una dintre cele mai mari biserici din Europa. Ciuma Neagră din 1348 a retezat totul dintr-o lovitură: a ucis peste jumătate din populația Sienei, inclusiv pe Giovanni di Agostino însuși, iar orașul, golit de oameni și de bani, n-a mai reluat niciodată planul la scara aia. Ce a rămas e „Facciatone” — fațada dreaptă a navei neterminate, un zid înalt cu goluri de fereastră și nimic în spate, pe care poți urca azi pentru o priveliște directă peste Domul vechi și peste oraș. Practic, monumentul unei catastrofe demografice păstrat ca ruină.

Construcția a început în 1297 și s-a terminat la începutul secolului XIV — aici s-a guvernat republica medievală a Sienei și tot aici stă cea mai importantă frescă politică a epocii: „Alegoria bunei și relei guvernări” a lui Ambrogio Lorenzetti (1338-1340), o oră de civică pictată pe perete cu șapte secole înainte să fie la modă. În Sala del Mappamondo se lăudau victoriile militare tot prin frescă, iar Sala del Concistoro adună maeștri ai Renașterii sieneze. Turnul del Mangia (102 m) e partenerul de arhitectură al palatului — le prinzi pe amândouă dintr-o vizită.

Piața a fost gândită ca un singur spațiu public încă din 1169, exact acolo unde se întâlneau cele trei coline pe care s-a ridicat Siena medievală. Pavajul de azi — nouă felii de cărămidă desfăcute în evantai, despărțite de opt linii albe de piatră — e din 1349, iar nouă nu e o cifră aruncată la întâmplare: e semnătura Governo dei Nove, guvernul celor nouă negustori care au condus orașul între 1292 și 1355, când Siena era la vârful puterii ei economice și artistice. De două ori pe an, pe 2 iulie și pe 16 august, piața se transformă complet pentru Palio: aduc nisip și-l toarnă direct peste piatră, iar caii aleargă fără șa, o cursă care ține sub un minut și jumătate — deși contradele se pregătesc luni întregi pentru ea. Nu e un spectacol montat pentru poze; e o competiție reală, cu mize de identitate care coboară adânc în Evul Mediu.

Adăpostită în Palazzo Buonsignori și deschisă ca pinacotecă din 1932, ține peste 700 de tablouri din secolele XIII-XV — cea mai mare colecție de pictură sieneză de pe planetă: Duccio cu polipticul „Maestà”, Simone Martini, frații Ambrogio și Pietro Lorenzetti. Aurăriile și miniaturile de manuscris arată cât de tare domina Siena arta de lux înainte s-o depășească Florența. Dacă vrei să înțelegi „Școala sieneză” — mai moale, mai împodobită decât cea florentină din aceiași ani — aici o vezi limpede.

Orașul-stat Siena a înălțat turnul chiar lângă Palazzo Pubblico; cronicile medievale spun că fundațiile s-au pus în toamna lui 1325, dar primele plăți apar în hârtii abia din 1338. S-a terminat în 1348 — fix anul în care Ciuma Neagră avea să calce orașul în picioare. Cu 88 de metri (102 cu paratrăsnetul montat în 1996), rămâne cel mai înalt turn medieval din Toscana și al doilea din Italia, după Torrazzo din Cremona, ridicat anume la aceeași înălțime cu cupola Domului de alături, ca nici puterea laică, nici cea bisericească să nu se ridice vizual deasupra celeilalte. Numele vine de la primul lui clopotar, Giovanni di Balduccio, poreclit „Mangiaguadagni” — „cel care-și mănâncă câștigul” — pentru cât de ușor arunca banii; porecla a rămas lipită de turn. Cărămida teracotă de jos și travertinul alb din vârf îți arată exact unde se termină partea veche și începe cea nouă, iar de sus vezi toată Piazza del Campo întinsă ca un evantai — geometria pentru care a fost desenată.