Catania, Italia

Etna e cel mai activ vulcan din Europa și unul dintre cei mai vechi documentați fără întrerupere — erupțiile lui sunt notate încă din antichitate. Cea mai nemiloasă a fost în 1669, când lava a curs până la zidurile Cataniei și a înghițit sate întregi pe drum; orașul de azi stă, la propriu, pe straturi de lavă vechi de secole. Are un crater central și peste 300 de conuri laterale, adunate din mii de ani de erupții suprapuse — o arhivă geologică vie, nu o carte poștală. Telecabina spre zona sumitală merge, sub o formă sau alta, din anii '50, reconstruită de câte ori a distrus-o muntele — asta îți spune tot despre catanezi: nu se ceartă cu Etna, doar reconstruiesc. Peste 2500 de metri, urcușul spre craterele de la aproape 3400 de metri se face numai cu ghizi vulcanologi autorizați, fiindcă vulcanul nu-ți dă niciodată programul dinainte.

Ridicată după cutremurul din 1693, pe Via Etnea, artera care taie orașul în două, e una dintre bucățile de baroc târziu pentru care Catania stă pe lista UNESCO. Pe dinafară, fațada e teatru pur. Pe dinăuntru, trei nave cu coloane de marmură și tavane pictate. Intri pe gratis — n-ai nicio scuză s-o ratezi.

Ridicat în 1239 ca fortăreață de dinastia șvabă, e una dintre cele mai vechi construcții rămase în picioare din Sicilia — a apucat Catania dinainte de barocul de după cutremur. Azi adăpostește Muzeul Civic, cu colecții medievale și antice. Piatra asta a văzut totul: cutremure, erupții, stăpâni schimbați la rând. Vino aici întâi, ca să pricepi orașul de dedesubt, nu doar fațadele alb-negru de la suprafață.

Piața de pește, „a Piscaria”, are rădăcini medievale, de pe vremea când pescarii cărau captura direct din port la localnici. După cutremurul din 1693, care a lăsat orașul moloz, s-a mutat o vreme în Piazza Mazzini, dar de la începutul secolului XIX stă unde o găsești și azi, chiar în spatele Piazza del Duomo, sub un tunel săpat în secolul XVI pe sub Palazzo del Seminario dei Chierici și zidurile lui Carol Quintul. E împărțită în trei zone — sub arcadele vechi, în Piazza Pardo și în Piazza Alonzo di Benedetto — și se desfășoară aproape toată sub cerul liber, cu vânzători care strigă prețurile într-un dialect sicilian iute, aproape cântat, o meserie trecută din tată în fiu. Vino dimineața. Asta e Catania adevărată, înainte să se trezească orașul de carte poștală.

Fântâna e desenată de Giovanni Battista Vaccarini și gata în 1737, parte din reconstrucția întregului oraș după cutremurul din 1693, cel care ștersese Catania de pe hartă. Elefantul e cioplit dintr-un singur bloc de bazalt negru, piatră de lavă — și, ironic, și-a pierdut picioarele din spate chiar în cutremurul care l-a făcut simbol al renașterii; tot Vaccarini i le-a pus la loc. Localnicii nu-i zic „elefant”, îi zic „u Liotru”, după o legendă cu un vrăjitor, Eliodoro, care se preschimba în elefant și a rămas după moarte cu sufletul închis în statuie. Simbolul orașului circulă sub diverse forme din 1239, cu mult înaintea fântânii de azi, iar piatra din care e făcut spune totul despre Catania: un oraș clădit, dărâmat și reclădit mereu pe și din materialul aceluiași vulcan care-l pândește, Etna.

Deschis în 1890, e una dintre cele mai fastuoase opere din Italia, cu peste 1.250 de locuri. Poartă numele lui Vincenzo Bellini, compozitorul născut la Catania în 1801 și mort în 1835 — a trăit puțin, dar a lăsat muzică pe care o cânți și azi. Fațada neoclasică ține în palmă toată Piazza Bellini. Dacă prinzi stagiunea, octombrie–mai, lasă turul cu ghid și ia-ți bilet la o reprezentație adevărată.