Santorini, Grecia

Castelul din Oia (numit și Castelul Sfântului Nicolae) a fost ridicat de venețieni în secolul XV, unul din cele cinci fortărețe construite pe insulă de familia Dargent ca apărare împotriva atacurilor de pirați - locuitorii se refugiau înăuntru cu bunurile de valoare când soseau corăbiile dușmane. Otomanii au capturat castelul în 1577, iar cutremurul devastator din 1956 a distrus mare parte din el, la fel ca din restul satului. Ce a mai rămas din ziduri s-a transformat, aproape din întâmplare, în cea mai populară platformă de urmărit apusul din toate Cicladele - poziția pe marginea calderei, cu vulcanul submarin în fața ta și casele albe în terase sub picioare, face din momentul ăsta un ritual zilnic pentru sute de oameni, aplauze incluse când soarele atinge orizontul.

Fira de azi e practic un oraș reconstruit după cutremurul devastator din 9 iulie 1956, unul dintre cele mai puternice din Europa secolului XX (magnitudine 7,8), care a distrus peste 500 de case pe insulă și a avariat grav altele 1.500. Poziția pe marginea calderei - buza unui crater vulcanic creat de o erupție uriașă acum aproximativ 3600 de ani - a rămas neschimbată, dar aproape toate clădirile albe pe care le vezi azi sunt din a doua jumătate a secolului XX. Cei 588 de trepte care coboară în zig-zag spre vechiul port pot fi parcurse pe jos, cu măgarul sau cu telecabina care funcționează non-stop la fiecare 20 de minute - o alegere care spune multe despre cât de mult s-a schimbat turismul aici, de la tradiția rurală la infrastructura modernă, în doar câteva decenii.

Culoarea roșie-cărămizie a plajei vine direct din istoria vulcanică a Santorinului - erupțiile succesive au lăsat în urmă depozite bogate în fier, iar oxidarea lor de-a lungul mileniilor a colorat stâncile și nisipul în nuanțe de roșu și ocru, parte din același sistem vulcanic care a creat caldera insulei. Stâncile din spatele plajei se ridică la aproximativ 100 de metri, formând un amfiteatru natural spectaculos vizual, dar și predispus la căderi de pietre - autoritățile au închis plaja de mai multe ori din motive de siguranță de-a lungul anilor.

Akrotiri a fost un port minoic prosper, cu legături comerciale până în Egipt și Siria, îngropat complet sub cenușă vulcanică în urma erupției masive de pe la 1650 î.Hr. - una dintre cele mai mari erupții din istoria omenirii, care a modelat definitiv forma actuală a insulei și a calderei. Spre deosebire de Pompei, aici nu s-a găsit niciun schelet uman sub straturile de cenușă - cutremurele premergătoare, cu aproximativ 10 zile înainte de erupția finală, i-au avertizat probabil pe locuitori să evacueze orașul la timp. Ce a rămas e un oraș „înghețat”, cu clădiri pe trei etaje, sisteme de canalizare avansate și fresce colorate cu scene din viața cotidiană - motiv pentru care situl e supranumit uneori „Pompeiul Egeei”, deși aici lipsește tocmai tragedia umană directă.