Republica Dominicană

Orașul a fost fondat inițial în 1496 de Bartolomeo Columb pe malul estic al râului Ozama, dar a fost mutat pe malul vestic după uraganul din 1502, sub conducerea lui Nicolás de Ovando. E cea mai veche așezare europeană locuită continuu din toate Americile - aici au fost prima catedrală, primul spital, prima vamă și prima universitate ale continentului. Planul în grilă al Zonei Coloniale a devenit modelul după care s-au trasat aproape toate orașele noi din America colonială spaniolă. UNESCO a declarat Zona Colonială Patrimoniu Mondial, dar viața de zi cu noapte a cartierului spune o poveste diferită de cea din ghidurile turistice: ziua e plin de poliție turistică și sigur pe orice stradă, dar după ora 18 se golește și devine o zonă în care localnicii nu recomandă să rămâi pe cont propriu. E un contrast neobișnuit pentru un centru istoric de asemenea importanță.

Până în 1969, zona era junglă neatinsă, cu câteva sate de pescari și fără drumuri de acces, cunoscută local drept „Punta Borrachón”. Un grup de investitori americani a cumpărat 30 de mile pătrate de coastă, iar antreprenorul dominican Frank Rainieri li s-a alăturat cu ideea unei stațiuni care respectă mediul natural - el a redenumit-o Punta Cana. Primul hotel, cu loc pentru 40 de oaspeți, a apărut în 1971; până în 1978 Club Med deschisese deja 350 de camere, deși zona rămânea încă sălbatică. Un moment neașteptat i-a schimbat destinul: Colgate, compania de pastă de dinți, a finanțat drumul care a conectat zona de restul insulei, reducând timpul de acces de la 6 ore la jumătate de oră. În 1984 a fost inaugurat primul aeroport internațional privat din lume, construit exact pentru turiștii stațiunii, ca să nu mai treacă prin capitală. Azi Punta Cana generează aproximativ un sfert din PIB-ul Republicii Dominicane - dintr-o zonă care acum 55 de ani nu avea niciun drum.

Columb a trecut pe-acolo în a doua călătorie, în 1493, fratele lui Bartolomeo a pus bazele primei așezări în 1496, iar orașul a primit statut oficial în 1502. Fortăreața San Felipe, ridicată între 1564 și 1577 din ordinul lui Filip al II-lea al Spaniei, apăra portul de pirați, într-unul dintre cele mai expuse puncte ale coastei nordice a insulei. Orașul de azi e practic o reconstrucție: în 1863, în timpul Războiului de Restaurare, a fost ras complet, iar clădirile ridicate după 1865 i-au dat stilul victorian cu case de lemn sculptat, vopsite în culori tropicale, rămase din boom-ul tutunului de la finalul secolului XIX. Muzeul Chihlimbarului, deschis în 1982 într-un conac victorian din centru, i-a adus porecla de „Coasta Chihlimbarului” - chihlimbarul dominican e considerat printre cele mai clare din lume. Telecabina spre Muntele Isabel de Torres, inaugurată în 1974, rămâne singura din tot arhipelagul Caraibelor.

Peninsula a fost locuită de ciguayos, un subgrup taíno cunoscut pentru spiritul lor independent și priceperea cu arcul. Spania a fondat orașul Santa Bárbara de Samaná în 1756, populat cu coloniști din Insulele Canare, ca mișcare geopolitică menită să descurajeze pretențiile Franței și Angliei asupra zonei. Ce face Samaná diferit de restul țării e comunitatea americană: în 1824, mii de afroamericani eliberați din SUA, mai ales din Philadelphia, s-au stabilit aici, aducând limba engleză, credința protestantă și obiceiuri culinare cu lapte de cocos. „Americanii din Samaná” s-au căsătorit cu localnicii și au ajuns una dintre comunitățile fondatoare ale peninsulei, cu mult înainte de nașterea statului dominican, în 1844. Zona rămâne principalul loc din țară unde balenele cu cocoașă vin să nască, din ianuarie până în martie.

Orașul a fost fondat oficial în 1897 ca așezare petrolieră, dar a devenit un oraș de-o singură companie după ce South Puerto Rico Sugar Company a construit uzina uriașă Central Romana în 1917 - asta a adus mii de locuri de muncă și, mai devreme decât în restul țării, curent electric și apă curentă. În 1960, Gulf and Western Industries a cumpărat uzina și a investit 20 de milioane de dolari în reconstrucția orașului: școli, clinici, locuințe pentru muncitori. La mijlocul anilor '70, în timp ce vindea activele din zahăr, aceeași companie americană a construit Casa de Campo pe 7.000 de acri din terenul fostei uzine - inițial o proprietate privată a lui Charles Bluhdorn, șeful Gulf and Western, transformată apoi în una dintre cele mai exclusiviste stațiuni din Caraibe. Azi orașul funcționează practic cu ocupare aproape totală, fie prin Central Romana Corporation, fie prin turism sau zona liberă industrială.

Fondat pe 5 septembrie 1495 de Bartolomeo Columb, e printre cele mai vechi așezări europene permanente din America. Numele complet vine de la cei 30 de nobili spanioli („caballeros”) relocați din La Isabela; un cutremur puternic a distrus așezarea inițială, iar supraviețuitorii au reconstruit orașul pe actuala poziție, lângă râul Yaque del Norte. E al doilea oraș ca mărime din țară și capitala culturală neoficială, dar ce-l definește azi e tutunul: Santiago e centrul industriei de trabucuri dominicane, iar Republica Dominicană produce peste 8,4 miliarde de trabucuri anual, fiind cel mai mare exportator mondial de trabucuri premium. Practic orice trabuc dominican bun fumat undeva în lume are șanse mari să fi trecut printr-o fabrică de-aici.