Costa Rica

San José a devenit capitala Costa Ricăi în 1823, după un scurt război civil cu orașul rival Cartago pentru supremație. A crescut dintr-o așezare modestă de cultivatori de tutun în secolul XVII într-un oraș cu adevărat important abia odată cu boom-ul cafelei din secolul XIX, care a adus bani, o clasă de mijloc înstărită și pretenții arhitecturale europene. Barrio Amón, fondat în 1890 de baronul cafelei Amón Fasileau-Duplantier, e practic o relicvă a acelui boom – conace tropical-victoriene construite cu bani din cafea, azi transformate în galerii, hoteluri boutique și restaurante. Aceeași poveste se vede și la Teatrul Național, construit de cultivatorii de cafea care se rușinau că orașul lor n-avea o sală demnă pentru companiile de operă europene în turneu – un oraș care și-a construit rafinamentul cu bani din export agricol, nu cu tradiție aristocratică.

Vulcanul Arenal a erupt violent pe 29 iulie 1968, după aproape patru secole de inactivitate, ucigând 87 de oameni și îngropând sub lavă și cenușă trei sate întregi – Tabacón, Pueblo Nuevo și San Luis. E genul de dezastru care a rescris complet economia locului: chiar erupția a creat, indirect, industria turistică ce ține azi orașul pe picioare. Mitul popular spune că orașul și-ar fi luat numele „La Fortuna” după erupție, ca noroc că lava a curs spre vest și nu spre est – de fapt localnicii îl botezaseră așa înainte de 1968, făcând referire la câmpiile fertile din zonă, nu la vulcan. Arenal a erupt continuu din 1968 până în 2010 – a zecea cea mai lungă erupție de pe Pământ din 1750 încoace – și e dormant de atunci, deci conul perfect pe care-l fotografiază toată lumea azi nu mai scuipă lavă, doar arată de parcă ar putea-o face oricând.

Parcul a fost înființat în 1972, în urma unei revolte locale reale: un proprietar francez a cumpărat teren la plajă și a încercat să blocheze accesul localnicilor pe plajele pe care le foloseau dintotdeauna, aceștia i-au dărâmat gardurile de repetate ori, iar guvernatorul regiunii a decis în cele din urmă în favoarea comunității, decretând terenul public. Deci parcul există dintr-un conflict de proprietate, nu dintr-un plan de conservare venit de sus. E cel mai mic parc național din Costa Rica ca suprafață, dar și cel mai vizitat, pentru că înghesuie pe puțin teren leneși, toate cele patru specii de maimuțe din țară și peste 350 de specii de păsări, lângă plajă cu nisip alb. Autoritățile limitează intrările la aproximativ 1.200 de vizitatori pe zi, iar parcul e închis marțea pentru întreținere – o disciplină neobișnuită pentru un loc care s-ar putea distruge singur foarte ușor prin supra-turism.

Monteverde a fost întemeiat la începutul anilor '50 de quakeri americani pacifiști – mulți veniți din Fairhope, Alabama – care refuzau înrolarea și au ales Costa Rica special pentru că țara tocmai își desființase armata prin constituție. Au cumpărat 1.500 de hectare și au pus deoparte imediat o treime, ca zonă protejată de bazin hidrografic, cu decenii înainte ca „ecoturism” să fie un cuvânt – acel teren protejat de quakeri e strămoșul direct al rezervației de pădure de nori de azi. Există două rezervații și două orășele alăturate, ușor de confundat: Santa Elena, mai tânără, centrul turiștilor cu buget mic, cu rezervație mai ieftină, și Monteverde propriu-zis, așezarea originală a quakerilor, cu rezervația mai faimoasă și mai scumpă. Zona a inventat practic și industria modernă de tiroliană – Original Canopy Tour s-a deschis aici în 1994 și a pus bazele activității de zipline la nivel mondial.

Tamarindo era un sat de pescari adormit până în anii '90 – fără electricitate până în 1974, fără telefonie fixă până în 1996 – unde localnicii vindeau biban și pargo prins în estuar. Două lucruri l-au schimbat: deschiderea Hotelului Tamarindo Diria în 1973 și mutarea în oraș, în 1990, a legendei surfului Robert August, protagonistul documentarului „The Endless Summer” din 1966, care a ajutat la filmarea continuării, „Endless Summer II”, chiar aici, în 1994 – filmul care a pus practic orașul pe harta globală a surfingului peste noapte. Aproape tot ce vezi azi – hotelurile, magazinele de surf, restaurantele de sushi – are sub 25 de ani, construit după ce aeroportul din Liberia a început să primească zboruri internaționale în 1995. E azi cea mai dezvoltată și cea mai puțin „autentic costaricană” stațiune de pe coasta Pacificului, motiv pentru care unii călători o evită, iar alții o iubesc exact pentru comoditatea asta.

Rădăcinile afro-caraibiene de aici sunt mai vechi decât cred majoritatea oamenilor – unele urme duc până la nave olandeze de sclavi eșuate în secolul XVIII lângă Limón, ai căror supraviețuitori au găsit refugiu la comunitățile indigene bribri și cabécar din munții Talamanca. Valul mai mare a venit la finalul secolului XIX și începutul secolului XX, când muncitori jamaicani au fost aduși să construiască linia ferată spre Atlantic și să lucreze pe plantațiile de banane, aducând cu ei limba patois, calypso-ul și o cultură ținută decenii separată de restul Costa Ricăi – locuitorii afro-caraibieni au avut chiar restricții legale de circulație în afara provinciei Limón. Calypso-ul local are o voce concretă în Walter Ferguson, cântăreț născut la Limón, considerat părintele calypso-ului costarican, ale cărui piese în engleză creolă despre migrație și comunitate încă se ascultă în barurile de pe coastă – o identitate regională distinctă, parte jamaicană, parte bribri și cabécar, parte costaricană, care n-are nimic de-a face cu imaginea de „Pura Vida” de stațiune de plajă pe care și-o fac majoritatea despre țară.