La o privire
Cum te miștiAutocare pe distanțe lungi, avion spre sud
Chile e o țară lungă și îngustă, deci autocarele „cama" sunt confortabile pentru distanțe medii, dar spre Patagonia (peste 2.000 km de Santiago) avionul intern e practic necesar ca să nu pierzi zile întregi pe drum.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Chile
must-see · votează
Valparaíso a fost „bijuteria Pacificului” la finalul secolului XIX, oprire obligatorie pentru vapoarele care ocoleau Capul Horn înainte de Canalul Panama — negustori britanici și germani îmbogățiți din comerțul naval s-au așezat pe aceste două dealuri și au construit casele viu colorate care le definesc și azi. Ca să treacă de la port până sus, pe deal, au construit ascensores (funiculare) — Ascensor Concepción, deschis în 1883, e cel mai vechi din oraș și încă funcționează. Deschiderea Canalului Panama, în 1914, a distrus aproape peste noapte comerțul naval al orașului, iar averea dealurilor s-a prăbușit odată cu el — eleganța decolorată, în petice, pe care o vezi azi, cu muraluri pictate direct peste fațade care se surpă, e mai degrabă estetica accidentală a unui oraș sărăcit decât un plan urbanistic, și exact asta a transformat, decenii mai târziu, Cerro Alegre și Concepción într-o destinație de artă stradală.
Atacama e cel mai uscat deșert non-polar de pe Pământ pentru că stă într-o dublă umbră pluviometrică, prins între Anzi pe o parte și Cordiliera de Coastă chiliană pe cealaltă, care blochează umezeala venită dinspre Pacific și dinspre Amazon deopotrivă; unele stații meteo de aici n-au înregistrat niciodată ploaie, iar în anumite zone n-a plouat de secole. Cu mult înainte ca asta să devină material de reportaj, poporul atacameño (lickanantay) construise deja canale de irigație — qochas și acequias — ca să cultive oazele, printre care San Pedro, folosind apa de topire din Anzi, iar fortărețele lor, pucará, mai stau și azi lângă oraș. Aceeași uscăciune, plus o umiditate aproape zero, au făcut din San Pedro (2.400m altitudine) unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru observat cerul — cer de clasă Bortle 1, cel mai întunecat nivel care există, cu vreo 340 de nopți senine pe an. Un orășel de poate 10.000 de locuitori duce azi un flux uriaș de vizitatori atrași la fel de mult de cerul nopții cât și de salar și gheizerele din jur.
Rapa Nui a fost colonizată de navigatori polinezieni în jurul anului 1000, iar moai au fost sculptați mai ales între 1300 și 1450, cu construcție continuând până prin 1600 — aproape toți dintr-o singură carieră de tuf vulcanic, Rano Raraku, apoi mutați și ridicați pe platforme ceremoniale, ahu, în toată insula. Reprezintă strămoși care veghează asupra urmașilor, motiv pentru care, spre deosebire de ce sugerează pozele de vacanță, moai ridicați privesc spre interiorul insulei, spre sate, nu spre mare. Hanga Roa are și ea o istorie mai dură în spatele fotografiilor turistice cu moai: în 1903, Chile a arendat toată insula pentru creșterea oilor și a forțat populația rapa nui într-o singură zonă restrânsă, din care a crescut orașul de azi — chiar locul de unde pleacă acum aproape toți vizitatorii spre Rano Raraku și Ahu Tongariki, cea mai mare platformă, cu 15 moai restaurați, aliniați.
Cele trei turnuri de granit care dau numele parcului au apărut când roca sedimentară mai moale care le acoperea odată s-a erodat complet, lăsând la vedere miezul de granit mult mai dur, ridicat încă din Cretacic. Poporul aonikenk a vânat pe stepa asta patagoneză mii de ani înainte ca primul vizitator străin înregistrat, aristocrata britanică Lady Florence Dixie, să ajungă aici în 1879. Parcul în sine datează din 1959, și-a primit numele și granițele actuale abia în 1970, iar forma de azi o are din 1977, după ce exploratorul italian Guido Monzino a donat statului chilian 12.000 de hectare. Azi e traseul-semnătură al Patagoniei chiliene, construit în jurul lui W — trei văi (baza turnurilor, Valea Franceză și malul Lacului Grey, cu față spre ghețar) legate prin refugii care funcționează mai degrabă ca mici hosteluri decât ca tabere sălbatice. Între mai și septembrie, drumeția e permisă doar cu ghid oficial, ceea ce schimbă complet logistica unei vizite în afara sezonului principal octombrie-aprilie.
Orașe
cost · ce vezi
Pedro de Valdivia a întemeiat Santiago pe 12 februarie 1541, la poalele dealului Huelén (azi Cerro Santa Lucía), lângă râul Mapocho — loc ales pentru sol fertil și apă din abundență. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1541, orașul abia întemeiat a fost aproape distrus într-un atac condus de Michimalonco, apărat, cât timp Valdivia era plecat, de Inés de Suárez. Orașul stă într-o vale înconjurată de Anzi, ceea ce arată bine în poze dar și prinde smogul — iarna (mai-septembrie) e cel mai vizibilă problema, iar localnicii chiar se bucură de ploaie, pentru că e printre puținele lucruri care curăță aerul.
Descoperit în 1536 și așezat prima dată în 1544 de Pedro de Valdivia ca primul port al Chile-ului, Valparaíso n-a fost niciodată construit după planul colonial spaniol clasic, cu piață centrală și străzi drepte — a crescut haotic peste 43 de dealuri, exact motivul pentru care arată așa cum arată azi. A fost un port cu adevărat important la scară mondială — oprire obligatorie pentru vasele care ocoleau Capul Horn între Atlantic și Pacific — până la deschiderea Canalului Panama, în 1914, după care a intrat într-un declin de decenii. A ajuns patrimoniu UNESCO abia în 2003, după ce artiști și boemi au început să repopuleze dealurile istorice, urmați de restul comunității.
E o așezare-oază locuită continuu de peste 11.000 de ani de poporul lickanantay (atacameño), crescută exact acolo unde apa era rară pe platoul andin — un nod pe rutele comerciale care legau ce e azi nordul Chile-ului, Bolivia și Argentina. A trecut succesiv sub influența Tiwanaku (din anul 500 d.Hr.), apoi sub incași (începutul secolului XV), apoi sub spanioli, ale căror forțe, conduse de Valdivia, au cucerit fortăreața Pukará de Quitor din apropiere în 1540. Aceleași calități care au făcut din zonă un nod comercial acum peste o mie de ani — aer uscat, altitudine mare, aproape zero poluare luminoasă — au transformat-o azi în una din cele mai bune destinații de stargazing din lume; turele de astronomie se fac la 2.400 m altitudine, iar majoritatea nopților din aprilie-noiembrie sunt senine.
Întemeiat oficial pe 31 mai 1911, orașul a fost construit special ca port pentru marile ferme de oi ale Sociedad Explotadora de Tierra del Fuego — la Puerto Bories, în apropiere, un abator (frigorífico) procesa la vârf până la 3.000 de oi pe zi. Populația inițială era un amestec real de imigranți — croați, germani, britanici, italieni — plus mulți veniți din arhipelagul Chiloé, toți atrași de industria lânii, nu de turism. Azi orașul trăiește aproape exclusiv din turismul spre Torres del Paine, dar asta e o schimbare relativ recentă — regiunea a fost numită "Última Esperanza" (Ultima Speranță) de un marinar din secolul XVI care căuta Strâmtoarea Magellan, iar numele, rămas al provinciei, spune și azi mai multe despre cât de izolat e locul decât orice broșură.
Întemeiat în 1848 (mutat pe amplasamentul actual sub guvernatorul José de los Santos Mardones), orașul a pornit ca o colonie penală chiliană menită în primul rând să marcheze prezența țării la Strâmtoarea Magellan — pe atunci încă principala rută maritimă între Atlantic și Pacific, cu mult înainte de deschiderea Canalului Panama, în 1914. A crescut rapid în epoca boom-ului lânii — primele oi din Insulele Falkland au ajuns aici în 1876, iar cea mai mare companie de creștere a oilor din lume la acea vreme controla circa 10.000 km² între Chile și Argentina, cu sediul chiar în oraș, alături de valuri puternice de imigrație croată și rusă.
Întemeiat în 1853 printr-un program de colonizare al guvernului chilian, sub președintele Manuel Montt — numele vine de la ministrul de interne Antonio Varas. Primele 212 familii germane au sosit chiar în acel an ca să se așeze pe malul lacului Llanquihue, construind orașul din lemn de alerce, cu unelte aduse din Europa. Amprenta germană a rămas identitatea locului — arhitectura, Deutscher Verein (Clubul German) fondat în 1885 și încă în picioare — iar orașul are vedere directă spre vulcanul Osorno peste lac, un reper care încă funcționează ca atare, nu doar ca decor.