Bosnia și Herțegovina

Sarajevo s-a născut la granița dintre două imperii: aici se termina lumea otomană și începea cea austro-ungară, iar Baščaršija de azi, cu moscheile ei la doi pași de clădiri ridicate după 1878, când Austro-Ungaria a preluat administrarea orașului, e dovada vie a acelei suprapuneri. Tot aici, pe 28 iunie 1914, Gavrilo Princip l-a împușcat pe arhiducele Franz Ferdinand, scânteia care a aprins Primul Război Mondial. În 1984 orașul a găzduit Olimpiada de Iarnă, iar opt ani mai târziu a intrat în cel mai lung asediu al unei capitale din istoria modernă — aproape patru ani, cu trupele sârbe poziționate pe dealurile din jur și artileria lovind orașul zi de zi, peste 12.000 de morți. Ce a rămas din asediu nu a fost ascuns, ci integrat în oraș: pe trotuare vezi „trandafirii Sarajevo" — cratere lăsate de obuze, umplute cu rășină roșie, care marchează locurile unde au murit oameni, și pe lângă care treci în drum spre o cafea. Puține orașe europene mai au, la câteva sute de metri unul de altul, o moschee activă, o sinagogă, o catedrală catolică și o biserică ortodoxă — o conviețuire fragilă, dar reală, care a supraviețuit exact conflictului care ar fi trebuit s-o distrugă. Vijećnica, primăria de la capătul Baščaršijei, a găzduit și Biblioteca Națională — incendiată deliberat în 1992, cu aproape toată colecția distrusă, apoi reconstruită și redeschisă abia în 2014. E un simbol mic al orașului: pierderea a fost reală, dar și reconstrucția.

Mostar a crescut în jurul unui pod: Stari Most, comandat de Suleiman Magnificul și construit între 1557 și 1566 de arhitectul Mimar Hayruddin, un singur arc de piatră peste Neretva care lega literal cele două maluri ale orașului otoman — unul majoritar musulman, celălalt creștin. Orașul s-a dezvoltat ca punct comercial otoman pe ruta spre Adriatica, iar bazarul de sub pod, Kujundžiluk, era rezervat meșteșugarilor și negustorilor de metal. Podul a fost demolat deliberat de forțele croate în noiembrie 1993, sub peste 60 de obuze, în timpul războiului bosniac — nu a căzut într-o luptă, a fost o țintă. A fost reconstruit cu aceleași tehnici și piatră din aceeași carieră, redeschis în 2004 și trecut pe lista UNESCO. Orașul rămâne informal împărțit și azi, cu școli și administrații paralele pe cele două maluri, dar tradiția săriturilor de pe pod — un salt de aproape 24 de metri, transmis din generație în generație — a supraviețuit intactă peste tot conflictul. În 2025, Mostar a trecut de un milion de vizitatori anual, majoritatea excursioniști de o zi din Dubrovnik sau Split — orașul se umple și se golește ca un ceas, în jurul podului, de câteva ori pe zi.

Banja Luka e al doilea oraș ca mărime din Bosnia și capitala de facto a Republicii Srpska, așezat pe malul Vrbasului, în nord-vestul țării. Numele înseamnă cam „valea banului" (dregător medieval), iar orașul apare într-un document din 1494 semnat de regele maghiar Vladislav al II-lea, deși originile lui merg până în epoca romană. Spre deosebire de Sarajevo sau Mostar, aici țesutul otoman multicultural aproape că nu mai există. Motivul e concret: Ferhadija, moscheea din secolul XVI, a fost dinamitată complet de forțele sârbe în 1993 — nu avariată într-o luptă, ci demolată intenționat, la fel ca alte câteva zeci de moschei din oraș, ca parte a curățării etnice. A fost reconstruită piatră cu piatră, după ce ruinele au fost catalogate, și redeschisă abia în 2016, cu finanțare și presiune internațională — unul dintre puținele cazuri din regiune în care o demolare din ură a fost efectiv inversată. Azi orașul se vinde altfel decât restul Bosniei: ca „orașul verde", cu parcuri întinse, și ca bază pentru rafting pe canionul Vrbasului, care găzduiește regulat campionate mondiale.

Trebinje e cel mai sudic oraș bosniac, la doar 35 de kilometri de Dubrovnik, și a purtat numele de Travunia încă din secolul X, când apare menționat de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. A intrat sub stăpânire otomană în 1466 și a rămas așa până în 1878, dar legăturile lui au fost mereu mai degrabă cu coasta adriatică decât cu miezul balcanic al Bosniei — se simte și azi, în arhitectura mediteraneeană a orașului vechi. Podul Arslanagić, ridicat în secolul XVI de familia lui Mehmed Pașa Sokolović, a fost mutat piatră cu piatră în 1965, când un baraj urma să inunde locul lui original — azi stă puțin mai în amonte decât a fost construit. Orașul trăiește și din vin: la Mănăstirea Tvrdoš, la câțiva kilometri de centru, călugării produc struguri de vranac și jilavka încă din secolul XV. Iar platanii bătrâni de sute de ani din piața centrală i-au dat orașului porecla de „orașul soarelui și al platanilor".

Jajce a fost capitala regatului medieval al Bosniei, iar ultimul rege bosniac, Ștefan Tomašević, a fost încoronat aici în 1461, cu doar doi ani înainte ca otomanii să cucerească orașul. Cetatea construită în secolul XIV, pe deal, deasupra confluenței Pliva-Vrbas, era reședința regală și rămâne azi cel mai clar punct din care se vede de ce orașul a fost ales: chiar în centru, râul Pliva cade 21 de metri direct în Vrbas, o cascadă care există în interiorul limitelor orașului, nu în afara lui. În 1943, în sala unui cinematograf din Jajce, s-a întrunit adunarea antifascistă AVNOJ, care a pus practic bazele Iugoslaviei socialiste — un oraș mic bosniac a găzduit actul de naștere al unei țări care avea să existe aproape 50 de ani. Sub biserica Sf. Luca se păstrează niște catacombe din secolul XV, una dintre puținele structuri creștine dinainte de cucerirea otomană rămase în picioare în Bosnia.