La o privire
Cum te miștiAutobuze locale, taxiuri și avioane mici interne
Autobuzele „chicken bus" (foste school buses americane) leagă orașele de pe continent ieftin, dar lent. Pentru cayes, feriboturile rapide din Belize City sunt varianta standard, iar zborurile scurte cu Tropic Air sau Maya Island Air economisesc timp între insule și interior.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Belize
must-see · votează
Peștera a fost descoperită abia în 1989 și a stat închisă publicului până în 1998, cât timp arheologul belizian Jaime Awe și echipa lui au cartografiat-o și au documentat ce găsiseră înăuntru. Maya au folosit-o între anii 250 și 900 ca loc de contact cu Xibalba, lumea de dedesubt — la început cu ofrande simple, boabe de porumb lăsate lângă intrare, apoi, pe măsură ce secetele regionale se agravau, cu sacrificii umane tot mai adânc în galerii. Cel mai cunoscut schelet e așa-numita „Fecioară de Cristal” — de fapt, cred cercetătorii, un adolescent de vreo 17 ani, ale cărui oase s-au calcifiat de-a lungul a peste 1.100 de ani până au căpătat aspectul sclipitor care le-a dat numele. De la un incident din 2012, când o cameră scăpată din mână a spart un craniu vechi de secole, în peșteră nu mai intră nimeni cu telefon, cameră sau GoPro — controlul se face la intrare, nu pe cuvânt.
Orașul a fost redescoperit în 1937 de un tăietor de lemn pe nume Rosa Mai, care căuta mahon și a dat peste ruine în junglă. Sub numele antic Uxwitza' („Dealul celor Trei Ape”), Caracol a ajuns unul dintre cele mai puternice centre maya din perioada clasică — în anul 562 a învins Tikal în luptă și i-a luat locul de putere regională dominantă, ceea ce multă vreme arheologii nu au bănuit, tratând situl ca pe unul secundar. Caana, „palatul cerului”, rămâne și azi cea mai înaltă construcție din Belize, cu 43 de metri — mai înaltă decât orice clădire modernă din țară — și găzduiește patru palate și trei temple într-o singură structură. Un survol cu laser din 2009 a scos la iveală, sub coronamentul pădurii, drumuri pavate și terase agricole care arată că orașul avea, la apogeu, în jur de 150.000 de oameni în „suburbii” — cu mult mai mult decât are azi Belize City.
Gaura s-a format în timpul glaciațiunilor din Cuaternar, când nivelul mării era cu zeci de metri mai jos: era pur și simplu o peșteră uscată de calcar, cu stalactite care creșteau normal, în aer. Pe măsură ce oceanul a urcat din nou, tavanul peșterii s-a prăbușit și apa a inundat-o, lăsând în urmă o gaură aproape perfect circulară, în mijlocul atolului Lighthouse Reef, la vreo 70 km de Belize City. Analize pe stalactitele scufundate arată formare în etape, acum 153.000, 66.000, 60.000 și 15.000 de ani. A devenit celebră abia în 1971, când Jacques Cousteau a adus Calypso aici și a filmat pentru prima dată stalactitele scufundate — dovada vizuală că locul chiar fusese o peșteră uscată, nu doar o teorie geologică. A pus-o pe lista lui personală de zece locuri de scufundat din lume, ceea ce spune multe având în vedere câte locuri văzuse omul ăsta. Azi face parte din rezervația UNESCO a Barierei de Corali din Belize, iar în jurul buzei ei circulă constant câțiva rechini de recif caraibieni — nu prea îi interesează scafandrii, dar sunt mereu acolo.
Orașe
cost · ce vezi
Belize City a apărut în 1638 ca „Belize Town”, o tabără a tăietorilor englezi de lemn ridicată la gura râului Belize, peste un sat maya numit Holzuz. Motivul întemeierii a fost pur comercial: lemnul de campeche, cerut de vopsitoriile europene, apoi mahonul. Tot aici s-a dat, în 1798, Bătălia de la St. George's Caye, ciocnirea navală pe care belizenii o consideră azi actul de naștere al identității lor naționale. A fost capitala coloniei și apoi a țării până în 1961, când uraganul Hattie a distrus mare parte din oraș, iar guvernul a decis să construiască o capitală nouă, Belmopan, în interior, ferită de coastă - mutarea efectivă s-a produs abia în 1970. Belize City a rămas totuși, fără concurență, cel mai mare oraș și motorul comercial al țării, cu o cultură kriol vizibilă în piață și pe faleză, dar mai ales pe podul turnant peste Haulover Creek: construit în 1922, e singurul pod turnant din lume încă acționat integral manual, de patru oameni la manivelă, deși din 2007 mai e rotit doar la cerere sau cu ocazii festive, nu de două ori pe zi ca altădată.
San Pedro s-a născut între 1848 și 1849, când vreo 50 de familii de refugiați maya și mestizo, fugind de Războiul Castelor din Yucatán, au primit de la autoritățile britanice voie să se așeze pe Ambergris Caye. Au fost inițial doar patru familii, înmulțite repede cu alți refugiați veniți din zona Bacalar, iar satul a primit numele Sfântului Petru, patronul pescarilor - pentru că, până la mijlocul secolului XX, pescuitul de langustă era practic singura sursă de trai a insulei. Ce sare în ochi azi e viteza schimbării: San Pedro a primit statutul oficial de oraș abia în 1984, deci tot ce vezi acum - hotelurile, restaurantele de pe malecón, densitatea de turiști - s-a construit practic într-o generație, peste un sat de pescari care avea cu un secol în urmă doar câteva zeci de case. Insula e azi cea mai dezvoltată și cea mai scumpă dintre cayes-urile belizene, iar traficul de mașini reale (rar) e depășit copleșitor de căruțele de golf, singurul mijloc de transport care are sens pe distanțe lungi.
Ca și San Pedro, Caye Caulker a fost populată de refugiați mestizo fugiți din Yucatán în timpul Războiului Castelor, între 1847 și 1850. În 1870, un anume Luciano Reyes a cumpărat drepturile asupra insulei și a împărțit loturile între refugiați, punând bazele familiilor care încă locuiesc acolo - insula a trăit apoi din plantații de nucă de cocos, iar din 1960, de când s-a înființat cooperativa de pescari din nord, din pescuitul industrial de langustă. Trăsătura ei cea mai cunoscută, canalul numit „The Split” care taie insula în două, nu e chiar ce pare: povestea oficială spune că uraganul Hattie din 1961 a deschis o crăpătură în mangrove, dar localnicii spun că pescarii săpaseră deja manual un canal îngust pentru bărci cu ceva ani înainte, iar uraganul doar l-a lărgit. Azi insula nu are mașini deloc, doar biciclete și mers pe jos, ceea ce o face, comparativ cu vecina ei mai bogată San Pedro, varianta mult mai ieftină și mai relaxată dintre cele două cayes majore.
San Ignacio a pornit ca „El Cayo”, o așezare râuleață înconjurată aproape complet de un pârâu, ceea ce-i dădea aspect de insulă - de-aici i-a rămas numele. Zona era locuită de maya cu mult înainte, dovadă ruinele de la Cahal Pech, chiar pe un deal din oraș, cu urme de locuire de acum peste 2000 de ani. În epoca colonială, la sfârșitul anilor 1700 și în anii 1800, locul a devenit tabără de exploatare a mahonului și a chicle-ului (rășina pentru gumă de mestecat), iar în 1870 un preot catolic, Andrew Bavastro, a botezat-o San Ignacio, după Sfântul Ignațiu de Loyola. A devenit oraș oficial abia în 1904. Azi San Ignacio e inima districtului Cayo și cel mai bun loc din Belize ca să simți amestecul etnic real al țării: sâmbăta, în piața de lângă râul Macal, fermieri mennoniți vând alături de crescători maya, comercianți creoli și mestizo, iar pe stradă se aud engleza, spaniola, creola și limbile maya aproape simultan. E și orașul cel mai apropiat de granița cu Guatemala, ceea ce l-a făcut dintotdeauna punct de tranzit pentru cei care merg mai departe spre Tikal sau Flores.
Numele vine de la marinarii spanioli care treceau pe coasta sudică a Belizeului și au numit locul Punta Placentia - „punctul plăcut”. Coasta avea deja istorie maya, folosită pentru producția de sare în lagunele din zonă, iar în secolul XVII s-a încercat o colonie de puritani englezi veniți din Nova Scoția și Providence Island, care însă a dispărut în haosul războaielor de independență din America Spaniolă, prin anii 1820. Satul de azi are rădăcini mult mai recente: s-a conturat la sfârșitul secolului XIX și începutul XX, când familii de pescari - Westby, sosiți din Scoția în 1894, apoi Garbutt și alții - s-au stabilit la vârful sudic al peninsulei și au trăit din mare. Abia în anii 1980-90, odată cu asfaltarea drumului spre restul țării, satul a început să primească turiști, iar casele de pescari au devenit pensiuni. Trotuarul îngust din centru, construit de pescari în 1947 ca să care peștele cu roaba fără să se afunde în nisip, e vândut adesea drept „cea mai îngustă stradă din lume” (recordul Guinness e de fapt în Germania, dar povestea locală ține cu tot dinadinsul).