Regatul Unit

Londra a fost întemeiată de romani ca Londinium, prin anul 47 d.Hr., pur și simplu pentru că acolo era cel mai josnic punct al Tamisei unde se putea construi un pod — o decizie logistică, nu una simbolică sau de capitală planificată. De-atunci orașul a crescut haotic, prin valuri succesive de distrugere și reconstrucție (Marele Incendiu din 1666, bombardamentele din al Doilea Război Mondial), nu printr-un plan unitar ca Parisul sau Viena — de-aici și rețeaua încâlcită de străduțe din City, care păstrează încă traseul roman și medieval. Azi Londra e mai puțin „britanică” decât te-ai aștepta: se vorbesc peste 300 de limbi, iar mai bine de o treime din locuitori s-au născut în afara Regatului Unit. Identitatea orașului se construiește azi mai puțin pe patrimoniul englezesc și mai mult pe statutul de hub financiar și cultural global. Linia Elizabeth, complet funcțională, a scurtat considerabil distanțele către estul orașului, o zonă care până acum câțiva ani era considerată periferică.

Edinburgh e capitala Scoției din secolul XV, dar așezarea de pe Castle Rock (un vechi dop vulcanic, ușor de apărat) e locuită încă din anul 900 î.Hr. Orașul Vechi (Old Town) a rămas secole la rând închis între ziduri, fără loc de extindere pe orizontală, așa că a crescut pe verticală — unele clădiri din secolul XVIII aveau paisprezece etaje, printre primele „zgârie-nori” din Europa. Orașul Nou (New Town), construit începând cu 1767, e exact opusul: un grid rațional, gândit ca o declarație filozofică a Iluminismului împotriva haosului organic al Orașului Vechi. Aici s-a întâmplat Iluminismul scoțian — Hume, Adam Smith și restul cercului lor de gânditori au făcut din Edinburgh, pentru câteva decenii, un centru intelectual disproporționat de important față de mărimea orașului, iar universitatea și viața culturală de azi păstrează ceva din reflexul ăsta. În august orașul devine altceva complet — Fringe Festival îi dublează practic populația, iar centrul vechi, în jurul Royal Mile și al castelului, se aglomerează într-un fel pe care restul anului nu-l arată deloc.

Manchester e locul unde a apărut, practic, fabrica modernă — orașul industrial al Revoluției Industriale, motorul procesării bumbacului („Cottonopolis”), alimentat de portul din Liverpool și legat de el prin prima cale ferată interurbană din lume (1830). În mai puțin de un secol, populația a urcat de la vreo 10.000 la peste 400.000 de oameni, iar orașul a devenit „al doilea oraș” al Marii Britanii ca importanță. Azi identitatea lui nu mai stă în trecutul industrial (deși depozitele și canalele sunt încă vizibile), ci în muzică — Joy Division, The Smiths, Oasis, cultura de club de la Haçienda — și în rivalitatea fotbalistică dintre United și City. E un fel de mândrie muncitorească, directă, foarte diferită de lustrul Londrei, iar zone precum Northern Quarter arată o regenerare post-industrială autentică, nu doar cosmetică.

York a fost Eboracum roman din anul 71 d.Hr., capitala nordului Britanniei — aici a fost proclamat împărat Constantin cel Mare, în anul 306, pe locul unde stă azi catedrala. După 866, orașul a devenit Jorvik vikingă, al doilea oraș ca mărime din Marea Britanie după Londra în epoca respectivă, cu dovezi arheologice (zona Coppergate) că aici se producea și se comercializa, nu doar se jefuia. Multe străzi care se termină în „-gate” (Stonegate, Goodramgate) vin din vechiul nordic „gata”, adică stradă — nu au nimic de-a face cu porți. Orașul azi trăiește vizibil din stratul ăsta de istorie suprapusă — Shambles, strada medievală îngustă cu case aplecate una spre alta, e una dintre cele mai fotografiate străzi din Europa și atrage exact aglomerația la care te-ai aștepta. Fiindcă centrul istoric e mic și concentrat, se supraaglomerează rapid cu turiști de-o zi, mai ales după-amiaza.

Bath a fost Aquae Sulis romană, construită în jurul unor izvoare termale naturale care încă azi scot peste un milion de litri de apă la 46°C, în fiecare zi — un complex de băi și templu roman unic în Marea Britanie ca stare de conservare. Orașul a decăzut secole la rând, apoi a fost reinventat complet în secolul XVIII, când trei oameni — arhitectul John Wood, filantropul Ralph Allen și „regele modei” Beau Nash — au transformat un orășel medieval într-o stațiune georgiană elegantă, construită aproape în totalitate din aceeași piatră calcaroasă aurie, într-un singur plan urbanistic dus la capăt în circa 100 de ani. E singurul oraș din Marea Britanie declarat integral patrimoniu UNESCO, nu doar un cartier din el — Royal Crescent și The Circus sunt gândite ca ansambluri, nu ca monumente individuale. Cu aproape 11.000 de vizitatori pe zi în medie, ritmul turistic modelează viața orașului mai mult decât în majoritatea orașelor de mărimea lui.

Glasgow a crescut exploziv ca centru de construcții navale și inginerie pe malul Clyde, ajungând „al doilea oraș al Imperiului” — la apogeu, Marea Britanie construia 75% din navele lumii, iar Clydeside-ul singur produsese două treimi din tot ce ieșea din șantierele britanice. Expresia „Clyde-built” însemna, oriunde în lume, o garanție de calitate. Prăbușirea industriei navale de la mijlocul secolului XX a lăsat orașul fără economie și, într-un fel, fără identitate, dar Glasgow s-a reconstruit conștient în jurul culturii — capitală europeană a culturii în 1990, oraș al arhitecturii și designului în 1999 — și are azi cea mai mare scenă de artă contemporană din Marea Britanie, în afara Londrei. E un oraș mai direct, mai puțin lustruit decât Edinburgh, cu un accent și un umor pe care scoțienii înșiși îl consideră altă specie față de restul țării.