La o privire
Cum te miștiTaxi/transfer organizat de hotel
Drumurile de munte sunt sinuoase, așa că majoritatea turiștilor folosesc transferuri organizate de hotel sau taxiuri locale în loc să închirieze mașină.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Saint Lucia
must-see · votează
Gros Piton (770 m) și Petit Piton (743 m) nu au fost construiți de nimeni — sunt dopuri vulcanice, miezuri de lavă solidificată formate acum 200.000-300.000 de ani în coșurile de erupție ale Centrului Vulcanic Soufrière, un stratovulcan uriaș prăbușit cu mult timp în urmă. Lava nu a explodat niciodată la suprafață, ci s-a răcit și cristalizat direct în interiorul vulcanului, iar eroziunea de atunci încoace a scos la iveală cele două turnuri de piatră care se ridică azi direct din mare. Numele li l-au dat coloniștii francezi, care au numit vârfurile ascuțite "pitons" — țepușe, vârfuri. Deși din larg par gemeni identici, diferența dintre ei se vede clar de aproape: Gros Piton are un traseu de urcare amenajat, cu ghid obligatoriu plătit la fața locului, în timp ce Petit Piton, mai abrupt și mai tehnic, n-are niciun traseu turistic oficial și e urcat doar ocazional de cățărători cu experiență și echipament de coardă. Chiar în golful dintre ei, în 1991, s-a construit un resort de lux (azi Sugar Beach, pe atunci Jalousie Plantation) care a stârnit un scandal la nivel de insulă — terenurile de tenis au fost ridicate peste un sit funerar amerindian, iar pescarii locali au fost ținuți departe de plajă de paznici înarmați, până când Jean-Michel Cousteau, fiul exploratorului, a scris articole de protest. Zona mai largă a primit oricum statutul UNESCO în 2004, sub argumentul peisajului vulcanic unic și al recifelor care acoperă aproape 60% din aria marină protejată.
Sulphur Springs e un câmp geotermal aflat la intersecția a două falii, în interiorul caldeirei Qualibou — o depresiune vulcanică formată acum 32.000-39.000 de ani prin prăbușirea unui vulcan mult mai mare decât ce se vede azi. Francezii care au colonizat zona i-au dat orașului din apropiere numele Soufrière ("mina de sulf"), iar între 1836 și 1840 aici a funcționat chiar o mină de sulf exploatată de compania Bennett and Wood, cu un vârf de 540 de tone extrase în 1836. Ultima erupție înregistrată a vulcanului a fost în 1766, iar azi te plimbi, practic, deasupra unei camere magmatice aflate la doar 2 km sub picioarele tale. E promovat ca "singurul vulcan drive-in din lume", pentru că poți ajunge cu mașina chiar lângă zona activă — lucru pe care nu-l faci nicăieri altundeva lângă un vulcan viu. Până la mijlocul anilor '90, turiștii mergeau pe jos până la marginea bazinelor cu noroi clocotit; după ce un ghid local pe nume Gabriel a căzut prin crusta subțire într-o groapă și a suferit arsuri grave pe jumătate din corp, zona respectivă (numită de atunci "Gabriel's Hole") a fost închisă, iar vizitarea s-a limitat la o platformă de observare aflată la câteva sute de metri distanță. E considerat cel mai activ câmp geotermal din Antilele Mici, iar băile de nămol sulfuros de aici fac parte din experiență de multe decenii, nu de ieri de azi.
Orașe
cost · ce vezi
Castries a fost fondat de francezi în jurul anului 1650 sub numele de Carénage - "adăpost sigur" - care descrie exact golful lui adânc și ferit de vânt. În 1756 a fost redenumit în onoarea marchizului de Castries, ministrul francez al Marinei. Portul adânc a făcut din oraș miza principală a rivalității franco-britanice din Caraibe: insula a schimbat stăpânul de 14 ori între cele două puteri, până când britanicii au preluat definitiv controlul în 1814. Aproape nimic din arhitectura colonială nu a supraviețuit - incendii uriașe au ras orașul în 1796, 1813 și, cel mai distructiv, în 1948, când aproape 80% din clădirile din centru au ars. Incendiul din '48 l-a marcat pe un poet de 18 ani, Derek Walcott, care l-a transformat în poemul "A City's Death by Fire" - primul pas al unei cariere ce avea să-i aducă, decenii mai târziu, Premiul Nobel pentru Literatură. De-asta centrul Castriesului arată azi mai degrabă a oraș funcțional din beton decât a stațiune colonială pitorească - frumusețea Sfintei Lucia stă în altă parte a insulei, nu aici.
Soufrière a fost întemeiat oficial de francezi în 1746 și a fost prima capitală a insulei, cât timp Sfânta Lucia s-a aflat sub stăpânire franceză. Solul vulcanic bogat și ploile abundente din zonă au atras coloniști care au ridicat mari plantații de cafea, bumbac și cacao - unii dintre urmașii lor trăiesc încă în zonă. Numele orașului vine chiar de la activitatea vulcanică din apropiere: soufrière înseamnă "sulfieră" în franceză. Azi orașul trăiește mai mult din turism decât din agricultură, dar rămâne un oraș de pescari real, nu doar un decor pentru poze. Ce-l diferențiază e vecinătatea imediată cu Gros Piton și Petit Piton, cele două piscuri vulcanice declarate sit UNESCO, care se ridică practic chiar în spatele orașului - o priveliște pe care n-o ai din nicio altă localitate a insulei.
Golful poartă numele amiralului britanic George Brydges Rodney, care a ridicat un fort pe insula Pigeon alăturată în 1778, ca punct de observație asupra mișcărilor navale franceze din Războiul de Independență american. Până în anii '70, zona era în mare parte mlaștină, izolând satul de pescari Gros Islet de restul insulei - actuala plajă Reduit și golful cu marină de azi erau mocirlă nelocuibilă. Transformarea a venit odată cu independența Sfintei Lucia (1979) și declinul exporturilor de banane: zona a fost drenată în anii '70, iar pământul scos din săpături a fost folosit ca să construiască digul care leagă țărmul de insula Pigeon. Marina a fost inaugurată în 1985 și extinsă în 2007-2008 la 253 de locuri de andocare, devenind al doilea cel mai mare port de iahting din Caraibe și punctul de sosire al regatei transatlantice ARC în fiecare decembrie - Rodney Bay e practic versiunea construită și turistică a insulei, opusul Soufrière-ului.