Oman

Musandam e o enclavă omaneză ruptă de restul țării de teritoriul Emiratelor (Ras Al Khaimah și Fujairah), înfiptă ca un deget de stâncă în Strâmtoarea Hormuz. Golfurile adânci de aici nu sunt fiorduri glaciare adevărate, ci „rias” – văi fluviale înecate, formate pentru că placa arabică se îndoaie și se scufundă ușor sub cea eurasiatică, cam 6 mm pe an; stâncile calcaroase din jur datează din era Cretacic. I se spune „Norvegia Arabiei”, iar centrul oricărei vizite e o croazieră cu dhow (barcă tradițională de lemn) prin Khor Ash Sham, cel mai lung dintre aceste golfuri, de 16 km – cu delfini care înoată lângă bărci și sate accesibile doar pe apă. Khasab, orașul de plecare, e mic și liniștit, cu un fort portughez vechi și un suk modest, complet diferit de restul Omanului turistic.

Jebel Shams e cel mai înalt vârf din Oman, în munții Al Hajar, dar ce a făcut din el o destinație e Wadi Ghul de sub el – o râpă care se prăbușește aproape 1.000 de metri, cea mai adâncă din toată Peninsula Arabică. Localnicii au început să-i spună „Marele Canion al Arabiei” abia după ce turiștii străini au făcut comparația, nu e un nume vechi. Traseul care a făcut faima locului e Balcony Walk (W6), o potecă de aproximativ 9 km dus-întors care ține marginea canionului, marcată cu vopsea albă și portocalie, suficient de clară încât mulți o fac fără ghid. La jumătatea drumului dai peste satul abandonat Ghul, agățat literalmente de stâncă – oamenii au plecat când accesul a devenit mai ușor în vale, iar casele din chirpici au rămas așa cum au fost lăsate.

Sultanul Qaboos bin Said a decis în 1992 ca Oman să aibă propria mare moschee, iar în 1993 s-a organizat un concurs internațional de arhitectură câștigat de irakianul Mohammed Saleh Makiya. Șantierul a pornit în decembrie 1994 la Bausher, la marginea Muscatului, și a durat șase ani și șapte luni; moscheea a fost inaugurată pe 4 mai 2001, chiar în ziua în care sultanul aniversa 30 de ani de domnie. Ce-ți rămâne în minte nu e arhitectura în sine (deși e impunătoare, cu loc pentru 20.000 de credincioși), ci cele două piese care au ținut recorduri mondiale: covorul persan din sala principală, țesut manual de peste 600 de artizani iranieni timp de patru ani, cu 1,7 miliarde de noduri pe 4.343 mp – a fost cel mai mare covor dintr-o singură bucată din lume până în 2007. Deasupra lui atârnă un candelabru Swarovski de 14 metri înălțime și 8,5 tone, placat cu aur de 24 de carate, care a fost cel mai mare candelabru din lume până la deschiderea moscheii Sheikh Zayed din Abu Dhabi în 2018.

Khareef înseamnă „toamnă” în arabă, deși la Salalah vine vara – între iunie și septembrie, curenții de aer răcoros dinspre Oceanul Indian lovesc munții Dhofar și aduc ceață, burniță și ploi mărunte luni la rând. Fenomenul are rădăcini geologice vechi de peste 100 de milioane de ani, de când placa indiană s-a ciocnit cu cea arabică și a ridicat munții Dhofar – mai vechi decât Himalaya. Rezultatul e un peisaj care nu seamănă deloc cu restul Omanului: dealuri uscate tot anul devin brusc verzi, cascadele curg și văile se umplu de vegetație, în timp ce restul țării rămâne deșert. Doar în 2025, peste un milion de vizitatori au venit în Dhofar în timpul khareef-ului, iar orașul organizează Festivalul Salalah cu piețe tradiționale și spectacole chiar în această perioadă. Tot în aceste luni umede se cultivă istoric copacii de tămâie din regiune, așa că sezonul are legătură directă cu comerțul care a făcut Dhofar cunoscut.

Suk-ul Muttrah a crescut organic lângă portul vechi al Muscatului, acolo unde mărfurile aduse din India, Africa de Est și Persia se schimbau de secole pe tămâie, mirodenii și textile omanite. Nu există un an de „fondare” – piața tot s-a extins și reconstruit odată cu portul, dar comercianții spun că ritmul actual, cu aleile înguste și tarabele înghesuite, e neschimbat de peste două sute de ani. I se zice și „the darkness” pentru că acoperișul de lemn filtrează lumina în fâșii, iar mirosul de tămâie îți intră în nas înainte să vezi vreo tarabă – Oman e cunoscut istoric drept „Țara Tămâiei”, rășina extrasă din copacii Boswellia din Dhofar, iar suk-ul e locul unde negustorii încă o vând în bucăți brute, nu doar ambalată pentru turiști. Dincolo de tămâie, e piața unde localnicii chiar își cumpără argintărie beduină, textile și mirodenii, nu doar o vitrină pentru vizitatori.