La o privire
Cum te miști4x4 cu șofer pentru stepă/Gobi
Pentru afara capitalei, transportul standard e un 4x4 (adesea UAZ rusesc) cu șofer, mai ales spre Gobi sau Khövsgöl. Trenul transmongolian leagă Ulaanbaatar de Rusia și China, iar zborurile interne scurtează mult distanțele mari.
Cum ajungi din România
1 zbor cu escalăDe neratat în Mongolia
must-see · votează
Fac parte din Parcul Național Gurvansaikhan, în sudul deșertului Gobi, și sunt printre cele mai mari dune din Asia Centrală — o bandă de nisip lungă de aproape 100 km, lată de 6-12 km, cu creste care urcă local până la 300 de metri. Localnicii le spun Duut Mankhan, „dunele care cântă”: când nisipul alunecă sau se produc mici avalanșe pe pantă, se aude un vuiet grav, ca un motor de avion îndepărtat — fenomen explicat de cercetători printr-un strat fin de particule fine pe boabele de nisip care vibrează la frecare. Ce le face diferite e contrastul: la baza dunelor curge râul Khongoryn Gol, cu pajiști verzi unde nomazii își pasc cămilele și caii, chiar sub un perete de nisip de sute de metri. Urcatul pe creastă durează o oră-două, pentru că nisipul moale te trage înapoi la fiecare pas, dar de sus vezi deodată tot Gobi întins — și dacă ai noroc cu vântul, chiar auzi dunele „cântând” sub tine.
E supranumit „Perla Albastră” a Mongoliei — un lac alpin de peste două milioane de ani, lung de 136 km și adânc până la 262 m, care ține aproximativ 1% din apa dulce de suprafață a planetei. Stă la 1.645 m altitudine, într-un bazin de taiga cu zade și cedri, înconjurat de vârfurile de peste 3.000 m ale munților Khoridol Saridag, aproape de granița cu Rusia. La nord de lac, în taiga de vest, trăiesc Tsaatanii (sau Dukha) — probabil ultimii vreo 200 de oameni din lume care încă țin reni și locuiesc în corturi de pânză numite ortz, o cultură șamanistă păstrată aproape neschimbată. Iarna lacul îngheață peste un metru grosime, iar în martie găzduiește un festival al gheții cu curse de cai și ceremonii șamanice pe suprafața înghețată — o imagine total diferită de liniștea verii, când apa e limpede și rece de îmbăiat.
E cea mai veche mănăstire budistă păstrată din Mongolia, ridicată în 1585 din porunca lui Abtai Sain Khan, conducătorul mongolilor Khalkha, după ce s-a întâlnit cu al treilea Dalai Lama și a declarat budismul tibetan religie de stat. Pentru construcție s-au folosit pietre din ruinele alăturate ale Karakorumului — capitala Imperiului Mongol, întemeiată în 1235 de Ögedei Khan, fiul lui Genghis Khan, și abandonată în 1260 când Kublai Khan a mutat capitala la Beijing. Practic azi Erdene Zuu e singura urmă vizibilă a ceea ce a fost, pentru câteva decenii, una dintre cele mai importante capitale din lume — restul Karakorumului a dispărut aproape complet. Zidul mănăstirii trebuia să aibă 108 stupas, un număr sacru în budism, deși planul complet probabil n-a fost dus niciodată până la capăt. În anii '30 au fost distruse toate templele în afară de trei, iar călugării fie uciși, fie trimiși în gulagurile siberiene; abia după 1990 mănăstirea a fost redată lamilor și repusă în funcțiune.
A fost fondată în 1809, iar clădirea care i-a dat numele — Gandantegchinlen, „Locul măreț al bucuriei depline” — a fost ridicată de al cincilea Jebtsundamba Khutuktu între 1834 și 1838. În anii '30, regimul comunist condus de Khorloogiin Choibalsan, sub influența lui Stalin, a distrus aproape toate mănăstirile din Mongolia și a executat peste 10.000 de călugări. Gandan a fost redeschisă în 1944 sub numele „Casa de rugăciune” și a rămas, până în 1990, singura mănăstire activă din toată țara. Statuia de aur din interior, Migjid Janraisig (Avalokiteshvara), înaltă de 26,5 metri, are propria poveste: originalul din 1911 a fost luat de sovietici în 1938, iar cel de azi e o reconstrucție din 1996, plătită din donații ale mongolilor de rând, plus aur trimis din Nepal și Japonia. Diferența față de alte temple-muzeu e că Gandan chiar funcționează — călugării cântă zilnic, pelerinii învârt roțile de rugăciune, iar locul a devenit simbolul revenirii religiei după comunism, nu doar un obiectiv de bifat.
A fost ridicată abia în 2008, la Tsonjin Boldog, ca parte a sărbătoririi a 800 de ani de la întemeierea Imperiului Mongol. Proiectul e semnat de sculptorul D. Erdenebileg și arhitectul J. Enkhjargal, a costat circa 4,1 milioane de dolari și a fost construit de o firmă mongolă de turism, Genco. Locul nu e ales la întâmplare: legenda spune că aici, în 1177, tânărul Temüjin (viitorul Genghis Khan) a găsit un bici de aur, semn că avea să ajungă conducător. Cu cei 40 de metri ai ei din oțel inoxidabil lustruit, e cea mai înaltă statuie ecvestră din lume — și una dintre puținele construcții din Mongolia unde poți urca literalmente prin interiorul calului: un lift te duce prin piept și gât până la un punct de belvedere pe capul calului, cu stepa întinsă în toate direcțiile. Statuia privește spre est, spre răsărit și spre locul unde s-a născut Genghis Khan — simbolic pentru o țară care, după decenii în care numele lui era aproape interzis sub regimul comunist, și l-a asumat din nou ca fondator național.
Orașe
cost · ce vezi
Ulaanbaatar a început în 1639 nu ca oraș, ci ca mănăstire budistă mobilă — Örgöö, reședința primului Jebtsundamba Khutuktu, Zanabazar. Timp de 140 de ani „orașul” s-a mutat de 29 de ori, urmărind pășunile proaspete de care aveau nevoie turmele care-l susțineau, până s-a așezat definitiv la locul actual în 1778. Numele de azi, care înseamnă „Eroul Roșu”, vine abia din 1924, după revoluția socialistă. Azi aproape jumătate din populația Mongoliei trăiește în zona metropolitană a capitalei, iar contrastul e brutal: turnuri de sticlă în centru, înconjurate de „cartiere de gher” întinse la nesfârșit, unde migranții veniți din stepă locuiesc în corturi tradiționale fără încălzire centrală. Iarna, sobele cu cărbune din aceste cartiere transformă orașul în unul dintre cele mai poluate din lume — nivelurile de PM2.5 ajung și la de 27 de ori limita recomandată de OMS în zilele fără vânt.
Kharkhorin s-a construit lângă ruinele Karakorumului, capitala Imperiului Mongol, fondată în 1235 de Ögedei Han, fiul lui Genghis Han. A rămas centrul imperiului doar până în 1260, când Kublai Han a mutat capitala la Beijing, iar orașul a fost distrus de trupele dinastiei Ming în 1388 — de-asta azi aproape nimic din Karakorumul original nu mai stă în picioare. Mănăstirea Erdene Zuu, ridicată chiar lângă ruine în 1585, a fost construită literalmente din piatra zidurilor vechii capitale imperiale — e cea mai veche mănăstire budistă păstrată din Mongolia, cu zidul exterior punctat de 108 stupe (număr sacru în budism). Practic, orășelul de azi trăiește la umbra unui imperiu dispărut de 800 de ani și a unei mănăstiri construite chiar din oasele lui.
Dalanzadgad e capitala provinciei Ömnögovi (Gobi de Sud), la 540 km sud de Ulaanbaatar, și există aproape exclusiv ca bază logistică — nu ca destinație în sine — pentru accesul în Parcul Național Gurvan Saikhan. Orașul propriu-zis n-are prea multe de oferit; rolul lui e de punct de plecare (are aeroport regional cu zboruri directe din UB vara) spre Stâncile de Foc (situl cu fosile de dinozauri), Dunele Cântătoare și canionul de gheață Yol Valley, toate în interiorul parcului.
Mörön a devenit centrul administrativ al provinciei Khövsgöl în 1933, luând locul vechii capitale Khatgal, și s-a format practic în jurul mănăstirii Möröngiin Khüree, ridicată între 1809 și 1811 pe malul râului Delgermörön — la apogeu găzduia circa 1.300 de lama, înainte să fie distrusă în 1937, în valul de represiune stalinistă împotriva instituțiilor budiste. Azi e poarta practică spre Lacul Khövsgöl, unul dintre cele mai vechi și mai voluminoase lacuri de apă dulce din lume — dar cât de izolată a rămas zona se vede din detalii recente: drumul asfaltat spre Ulaanbaatar s-a deschis abia în decembrie 2014, iar orașul s-a conectat la rețeaua electrică națională abia în 2004.