La o privire
Cum te miștiTransport public gratuit în toată țara
De prin 2020, toate autobuzele, tramvaiul și trenurile de clasa a doua sunt complet gratuite pentru oricine, inclusiv turiști. E probabil singurul loc din Europa unde nu plătești niciodată bilet de transport urban.
Cum ajungi din România
1 zbor directDe neratat în Luxemburg
must-see · votează
În 698, Irmina de Oeren i-a dăruit pământ la Echternach lui Willibrord, misionar din Northumbria și episcop de Utrecht, ca să ridice o mănăstire mai mare, numindu-l stareț. Prima biserică s-a deschis în anul 700, cu sprijinul financiar al lui Pepin de Herstal, iar mănăstirea a devenit punctul de plecare pentru călătoriile misionare ale lui Willibrord printre friezi, în Flandra, în regiunea Rinului, în Turingia și chiar în Danemarca. În 719 i s-a alăturat pentru trei ani Winfrid, cunoscut mai târziu ca Bonifaciu, înainte ca acesta să plece să propovăduiască în Germania. Scriptoriul mănăstirii a produs pentru multă vreme biblii, psaltiri și cărți de rugăciuni care se găsesc azi în marile biblioteci ale Europei - o formă timpurie de export cultural din acest colț mic de lume. Willibrord a murit la abație pe 7 noiembrie 739 și a fost înmormântat, cum ceruse, chiar în biserica pe care o ridicase; mormântul lui din criptă rămâne și azi destinația Procesiunii Dansante (Springprozession) din marțea Rusaliilor, un obicei unic în Europa, inclus pe lista UNESCO a patrimoniului imaterial, în care pelerinii înaintează sărind, nu mergând normal, pe străzile orașului până la bazilică.
Locul a fost folosit încă din perioada romană, ca punct de adăpost pe drumul Reims-Köln, abandonat undeva între anii 430 și 440. Prima fortificație medievală a apărut pe stâncă în jurul anului 1000, un turn locuibil pătrat i s-a adăugat pe la 1100, capela decagonală datează din 1170, iar la mijlocul secolului XIII întregul castel a fost adus la stilul gotic, forma pe care o recunoști și azi. Victor Hugo a locuit o vreme în exil în apropiere și a desenat și scris despre castel, ajutând să-l facă cunoscut dincolo de regiune. După ce proprietarii din perioada renascentistă l-au lăsat în paragină - ultimele lucrări s-au făcut în 1621, sub prințul Maurice de Nassau-Vianden - castelul a rămas o ruină vreme de secole, până când marele duce Adolphe l-a încredințat spre restaurare specialistului german Bobo Ebhardt, în anii 1890, lucrare întreruptă de Primul Război Mondial și dusă la capăt abia mai târziu, în secolul XX. Azi e considerat unul dintre cele mai mari și complete castele feudale restaurate din regiune, cocoțat deasupra râului Our - iar telescaunul de pe dealul opus, care funcționează din 1957, oferă imaginea clasică de carte poștală cu castelul și orașul dedesubt.
Totul pornește în 963, când contele Sigfried a ridicat un prim castel pe stânca Bock - piatra de temelie a viitorului oraș Luxemburg. Cazematele propriu-zise, adică galeriile fortificate săpate în stâncă, au fost începute de spanioli în 1644, folosind pivnițele castelului medieval ca bază, extinse de inginerul francez Vauban în anii 1680 și duse la formă finală de austrieci la mijlocul secolului XVIII - pasajele care se văd azi datează în mare parte din 1744. Ce impresionează e amploarea: la apogeu, fortăreața avea 23 de kilometri de tuneluri, unele la 40 de metri sub suprafață, cu grajduri, brutării, abatoare, ateliere și cazărmi pentru 1.200 de soldați, plus o fântână internă adâncă de 47 de metri - practic un oraș subteran, nu doar niște tunuri ascunse. Omul politic francez Lazare Carnot o numea 'cea mai bună fortăreață din lume, în afară de Gibraltar', de unde și porecla 'Gibraltarul Nordului'. Fortificațiile au fost demolate conform Tratatului de la Londra din 1867 - o operațiune de 16 ani și 1,5 milioane de franci de aur - dar 17 km de tuneluri au supraviețuit pur și simplu pentru că demolarea lor completă ar fi dărâmat și orașul de deasupra. În Al Doilea Război Mondial, aceleași galerii au adăpostit 35.000 de oameni în timpul bombardamentelor.
Orașe
cost · ce vezi.jpg)
Orașul a pornit în 963, când contele Sigfrid a construit un castel pe stânca Bock; poziția, la o cotitură abruptă și ușor de apărat, l-a transformat într-una dintre cele mai disputate fortărețe din Europa, trecând pe rând prin mâinile Sfântului Imperiu Roman, ale Burgundiei, ale Habsburgilor, ale francezilor și ale prusacilor. Vauban a extins fortificațiile după cucerirea lui Ludovic al XIV-lea, iar austriecii au continuat treaba, poreclind orașul "Gibraltarul Nordului". Sub fortăreața vizibilă se ascunde alta: casematele, săpate din 1644 de ingineri spanioli, formează 23 km de tuneluri subterane care conectau peste 40.000 mp de spații antiglonț – cele mai lungi casemate din lume. Majoritatea fortificațiilor de suprafață au fost demolate după Tratatul de la Londra din 1867, condiție a neutralității Luxemburgului, dar casematele au rămas, iar din 1994 tot ansamblul e pe lista UNESCO.
Castelul din Vianden a pornit ca fort roman, apoi carolingian, iar de la 1090 conții de Vianden au construit aici, în stil romanic, unul dintre cele mai mari castele fortificate din vestul Rinului – până în anul 1200 rivaliza în splendoare gotică cu castelul conților de Luxemburg, extins constant timp de 200 de ani. Exilul politic al lui Victor Hugo, fugit din Franța după lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon, l-a adus la Vianden de mai multe ori între 1862 și 1871, inclusiv o ședere de trei luni chiar în castel, în 1871. N-a scris niciun roman aici, dar a compus circa 50 de poeme, iar Luxemburgul apare în multe dintre cele 3500 de desene ale lui.
Echternach s-a format în jurul mănăstirii fondate de călugărul Willibrord în 698, care a devenit un centru creștin major în Evul Mediu, cu o bibliotecă și un scriptorium cunoscute în toată regiunea. Willibrord a rămas patronul spiritual al orașului și, mai târziu, al întregii țări. Procesiunea dansantă de Marțea Rusaliilor, documentată din 1100, e ultima procesiune dansantă tradițională din Europa – circa 8000 de participanți "sar" în rânduri de patru-cinci, ținându-se de batiste albe, pe un ritm asemănător unei jig irlandeze. A fost interzisă de mai multe ori de-a lungul secolelor, ultima dată de Revoluția Franceză, dar revenită de fiecare dată; din 2010 e pe lista UNESCO de patrimoniu imaterial.
Castelul din Esch-sur-Sûre a fost menționat prima dată în 927, unul dintre cele mai vechi din Luxemburg – Meginaud și soția lui, Hiletrude, au ridicat atunci un turn romanic de 8 m lățime. Între 1050 și 1292 a fost reședința de bază a lorzilor de Esch, extins apoi în stil gotic în secolul XIII de ultimii doi conți ai familiei, iar în secolul XV tot satul a fost înconjurat cu un zid de 450 m și două turnuri de apărare. Castelul a decăzut din secolul XVI și a fost demontat de trupele lui Ludovic al XIV-lea în 1685 – azi rămân doar ruinele, restaurate parțial din 2006. În jurul lor curge un lac artificial de 380 ha, creat în 1961 printr-un baraj pe Sûre, folosit atât pentru hidrocentrala locală, cât și ca rezervă de apă potabilă pentru o mare parte a țării.