Castel Sant'Angelo

Construcția a pornit în anul 72 d.Hr., din ordinul lui Vespasian, exact pe locul unde Nero își săpase un lac artificial în grădinile lui private — un gest politic calculat: dinastia Flavia dădea înapoi Romei, ca spațiu public, un teren pe care Nero îl ținuse pentru plăcerile lui. Fiul lui Vespasian, Titus, l-a inaugurat în anul 80 cu 100 de zile la rând de jocuri în care, spun sursele antice, au fost ucise vreo 5000 de animale sălbatice; decorațiile și ultimele lucrări le-a terminat abia al treilea Flavian, Domițian. Numele oficial, cel de pe monedele și inscripțiile epocii, e Amfiteatrul Flavian — „Colosseum” a venit mai târziu, de la statuia colosală de bronz a lui Nero care stătea în apropiere. Ce te lasă cu gura căscată și azi e ingineria: un amfiteatru de 50.000-80.000 de locuri, cu intrări numerotate care goleau tribunele în câteva minute, exact ca la un stadion modern. Sub arenă era hypogeul, o rețea de tuneluri și lifturi manuale care ridicau animale și decoruri direct în arenă — îl vezi azi pentru că podeaua originală de lemn nu mai există, dispărută în jafuri și dezastre de-a lungul secolelor.

Bazilica Sf. Petru de azi a luat locul uneia mult mai vechi, ridicată de împăratul Constantin în secolul IV chiar deasupra locului unde, prin tradiție, e îngropat apostolul Petru. Reconstrucția a început în 1506 și a durat peste un secol, trecând prin mâinile mai multor arhitecți-vedetă ai Renașterii și barocului: Bramante a pus planul inițial, Michelangelo a proiectat cupola în ultimii ani ai vieții, iar Bernini a adăugat colonada uriașă din piață și baldachinul de bronz de deasupra altarului. Capela Sixtină, construită între 1477 și 1483 sub papa Sixtus al IV-lea, și-a primit tavanul celebru abia între 1508 și 1512, pictat de Michelangelo aproape singur, culcat pe spate pe schele; peretele din spatele altarului, Judecata de Apoi, tot el l-a pictat, între 1536 și 1541, de data asta la comanda papei Paul al III-lea. Nuditatea figurilor din Judecata de Apoi a scandalizat încă din epocă, așa că în 1564 Conciliul de la Trento a hotărât să acopere unele personaje — pictorul Daniele da Volterra a tras draperii peste zonele considerate indecente și s-a ales cu porecla „il Braghettone”, cel care pune pantaloni. Tot aici, în Capela Sixtină, se ține și azi conclavul, alegerea fiecărui papă nou, cu cardinalii izolați complet de lume până la fumul alb. Muzeele Vaticanului, fondate la începutul secolului XVI de papa Iulius al II-lea, sunt unul dintre cele mai mari complexe muzeale din lume, cu kilometri de coridoare între Capela Sixtină și ieșire.

Panteonul de azi nu e cel ridicat inițial de Marcus Agrippa în secolul I î.Hr. — ăla a ars. Clădirea pe care o vezi acum e o reconstrucție radicală comandată de împăratul Hadrian între anii 118 și 125 d.Hr. Hadrian, mare pasionat de arhitectură, a păstrat cu modestie inscripția originală a lui Agrippa pe frontispiciu, deși clădirea din spate era complet nouă și complet a lui — o smerenie neobișnuită pentru un împărat roman. Ce face din Panteon o minune inginerească e cupola: 43,3 metri în diametru, cea mai mare cupolă de beton nearmat din lume și azi. Singura sursă de lumină e oculusul, o deschidere circulară de 9 metri fix în vârf, prin care un fascicul de soare se plimbă pe pereți toată ziua; iar când plouă, ploaia cade direct înăuntru, pe o podea ușor înclinată, construită anume cu găuri de scurgere exact pentru scenariul ăsta. Din 2023, intrarea costă 5 euro (gratis pentru rezidenții Romei) — o schimbare recentă pentru un monument care fusese liber de vizitat secole la rând.

Fântâna de azi a fost proiectată de arhitectul Nicola Salvi din 1732, la comanda papei Clement al XII-lea, dar Salvi a murit înainte s-o vadă gata — a dus-o la capăt Giuseppe Pannini, care i-a fixat forma abia în 1762. Numele Trevi vine de la „tre vie”, cele trei străzi care se întâlneau chiar acolo, un nod de străzi important încă de pe vremea când fântâna marca și capătul vechiului apeduct Aqua Virgo, construit de Agrippa în antichitate și încă parțial funcțional. Legenda cu monedele aruncate peste umăr — una ca să te întorci la Roma, două pentru dragoste, trei pentru căsătorie — nu e deloc atât de veche pe cât crezi: a fost popularizată abia în 1954 de filmul american „Three Coins in the Fountain”. Și s-a prins atât de bine încât din fântână se scot zilnic mii de euro în monede, adunate oficial de primărie și donate unei organizații catolice de caritate, Caritas Roma, pentru programe sociale — un obicei turistic modern transformat, practic, într-un mic sistem de finanțare comunitară.

Forumul Roman a fost, aproape o mie de ani, centrul civic, religios și comercial al Romei antice — aici se țineau alegerile, procesele publice, discursurile politice și marile ceremonii religioase ale statului. Dealul Palatin de alături e, în legendă, chiar locul unde Romulus ar fi fondat orașul; arheologic, e printre cele mai vechi zone locuite ale Romei, iar în perioada imperială a devenit reședința personală a împăraților — de la numele dealului, Palatium, vine cuvântul „palat” în mai toate limbile europene. Ce vezi azi e un peisaj de ruine suprapuse din epoci diferite — temple republicane, arcuri de triumf imperiale, bazilici, ce a mai rămas din Casa Vestalelor — pentru că fiecare împărat a construit, a dărâmat sau a modificat ce găsise deja acolo, secole la rând. Contrastul cu Colosseumul de alături e izbitor: dacă amfiteatrul te dă pe spate prin masă și structură intactă, Forumul îți cere imaginație — coloanele izolate, fundațiile goale și arcurile solitare erau cândva inima care bătea a unui imperiu ce controla jumătate din lumea cunoscută.

Trastevere înseamnă la propriu „dincolo de Tibru”, și cartierul a avut dintotdeauna o identitate a lui, separată de restul Romei. În perioada regală era al etruscilor, iar Roma l-a cucerit tocmai ca să țină râul sub control de pe ambele maluri — la început era legat de oraș doar printr-un pod de lemn, Pons Sublicius. S-a populat încet cu marinari, pescari și, mai târziu, cu imigranți din Est — evrei și sirieni printre primii — și abia sub Augustus a devenit oficial a XIV-a regiune a orașului, regio Transtiberina. În epoca imperială era un cartier muncitoresc și dens: olari, tăbăcari, morari care se foloseau de curentul Tibrului, hamali la depozitele de pe mal. Poziția izolată, dincolo de râu, și amestecul etnic vechi le-au forjat localnicilor, „trasteverini”, o identitate mândră și aparte — trec drept mai autentici, mai puțin „oficiali” decât restul Romei, o reputație care ține și azi. Rețeaua de străzi înguste și neregulate, croită în Evul Mediu, a rămas aproape neschimbată, ceea ce face din Trastevere unul dintre puținele cartiere ale Romei unde nu mergi pe bulevarde largi, ci pe ulițe strâmte — exact ce transformă plimbarea de seară, printre restaurante și baruri mici, în altceva decât centrul turistic clasic.