Piazza dei Miracoli (Dom + Baptisteriu)

Construcția a început în anul 72 d.Hr. din ordinul împăratului Vespasian, pe locul unde fusese lacul artificial din grădinile private ale lui Nero — un gest politic calculat, prin care dinastia Flavia dădea înapoi Romei, ca spațiu public, un teren pe care Nero îl rezervase plăcerilor lui personale. Fiul lui Vespasian, Titus, l-a inaugurat în anul 80, cu 100 de zile continue de jocuri în care, potrivit surselor antice, au fost ucise circa 5000 de animale sălbatice; construcția și decorațiile finale au fost completate abia de al treilea Flavian, Domițian. Numele oficial, păstrat pe monede și inscripții din epocă, e Amfiteatrul Flavian — "Colosseum" a apărut mai târziu, legat de statuia colosală de bronz a lui Nero care stătea în apropiere. Ce rămâne uluitor și azi e ingineria: un amfiteatru pentru 50.000-80.000 de spectatori, cu un sistem de intrări numerotate care permitea evacuarea completă în câteva minute, exact ca la un stadion modern. Sub arenă se afla hypogeul, o rețea de tuneluri și lifturi manuale prin care se ridicau animale și decoruri direct în arenă — o parte din el se vede azi, pentru că podeaua originală de lemn nu mai există, dispărută în urma jafurilor și dezastrelor de-a lungul secolelor.

Bazilica Sf. Petru de azi a înlocuit o basilică mult mai veche, ridicată de împăratul Constantin în secolul IV chiar deasupra locului tradițional de înmormântare al apostolului Petru. Reconstrucția, începută în 1506, a durat peste un secol și a trecut prin mâinile mai multor arhitecți-vedetă ai Renașterii și barocului — Bramante a pus planul inițial, Michelangelo a proiectat cupola în ultimii ani ai vieții, iar Bernini a adăugat coloanada uriașă din piață și baldachinul de bronz de deasupra altarului. Capela Sixtină, construită între 1477 și 1483 sub papa Sixtus al IV-lea, și-a primit tavanul celebru abia între 1508 și 1512, pictat de Michelangelo aproape singur, culcat pe spate pe schele, iar peretele din spatele altarului, Judecata de Apoi, l-a pictat tot el, între 1536 și 1541, de data asta la cererea papei Paul al III-lea. Nuditatea figurilor din Judecata de Apoi a stârnit controversă încă din epocă, iar în 1564 Conciliul de la Trento a decis să acopere unele personaje — pictorul Daniele da Volterra a adăugat draperii peste zonele considerate indecente, câștigându-și porecla de "il Braghettone" (cel care pune pantaloni). Capela Sixtină rămâne și azi locul unde se ține conclavul, alegerea fiecărui nou papă, cu cardinalii izolați complet de exterior până la fumul alb. Muzeele Vaticanului, fondate la începutul secolului XVI de papa Iulius al II-lea, formează unul dintre cele mai mari complexe muzeale din lume, cu kilometri de coridoare între Capela Sixtină și ieșire.

Construcția catedralei a început în 1296, sub arhitectul Arnolfo di Cambio, dar orașul a rămas mai bine de un secol cu o gaură uriașă în mijlocul navei, fără nimeni care să știe cum se poate acoperi un spațiu atât de larg. Soluția a venit abia în 1420, când Filippo Brunelleschi, un fost aurar fără pregătire formală de arhitect, a câștigat concursul cu un plan îndrăzneț: o cupolă dublă, autoportantă, ridicată fără schele tradiționale de lemn de la sol, folosind un model inovator de cărămizi așezate în model de os de pește ("spina di pesce"). Cupola s-a terminat în 1436 și rămâne și azi cea mai mare cupolă de zidărie din lume. Ce impresionează la fața locului nu e doar mărimea, ci contrastul: fațada de marmură albă, verde și roz, refăcută abia în secolul XIX în stil neogotic, ascunde o structură inginerească din secolul XV atât de avansată încât arhitecții încă o studiază. Poți urca între cele două cupole — interioară și exterioară — prin scări strâmte, ca să vezi din interior tehnica lui Brunelleschi, un lucru pe care puține catedrale din lume îl permit vizitatorilor.

Canal Grande e practic strada principală a Veneției, un "S" larg de apă care taie orașul în două, mărginit pe ambele maluri de palate ridicate din secolul XII până în secolul XVIII de cele mai bogate familii ale Republicii — fiecare fațadă spre canal era, în epocă, o formă de reclamă vizuală a averii și puterii familiei respective. Podul Rialto, singura traversare peste canal timp de secole, a existat inițial ca simplu pod plutitor de lemn, reconstruit de mai multe ori, până când s-a decis o versiune definitivă, de piatră. Concursul pentru noul pod, redeschis în 1587, i-a avut ca participanți pe Michelangelo, Palladio și Sansovino, dar proiectul câștigător, ales în 1588, a fost al inginerului venețian Antonio da Ponte, tocmai pentru că propunea un singur arc îndrăzneț, fără piloni în apă care să blocheze traficul naval intens de sub el. Lucrările s-au încheiat în 1591, rezultând un pod de 48 de metri lungime și 22 de metri lățime, sprijinit pe aproape 12.000 de piloni de lemn de ulm bătuți în noroiul lagunei — o fundație care ține și azi, după mai bine de patru secole.

Moaștele Sfântului Marcu Evanghelistul au fost aduse din Alexandria Egiptului la Veneția în jurul anului 828-829, de doi negustori venețieni, Bono din Malamocco și Rustico din Torcello — o poveste care spune că ar fi ascuns trupul sfântului sub bucăți de carne de porc, ca gărzile musulmane să nu îndrăznească să verifice încărcătura. Dogele Giustiniano Participazio a lăsat prin testament ca soția și fratele lui să construiască o biserică dedicată sfântului, unde moaștele să fie așezate definitiv. Prima basilică a ars într-un incendiu în 976, iar clădirea pe care o vezi azi, cu cele cinci cupole bizantine, datează în esență din secolul XI. Interiorul e acoperit cu peste 8000 de metri pătrați de mozaicuri aurii, lucrate între secolele XII și XIII de meșteri bizantini și venețieni, care povestesc atât scene biblice, cât și translația moaștelor sfântului de la Alexandria la Veneția. Piazza San Marco din fața ei a fost, pentru toată perioada Republicii Serenissime, centrul politic și religios al orașului — locul unde dogele era prezentat public, unde se primeau ambasadorii străini și unde bătea, practic, inima puterii venețiene timp de peste o mie de ani.

Clădirea a fost ridicată începând din 1560 de arhitectul Giorgio Vasari, la comanda lui Cosimo I de' Medici, nu ca muzeu, ci ca birouri administrative — "uffizi" înseamnă exact asta, "birouri" — unde urmau să funcționeze magistraturile și instituțiile statului florentin sub un singur acoperiș, ca să centralizeze puterea familiei Medici. Abia mai târziu, pe măsură ce familia și-a mutat colecția de artă acumulată de generații în etajele superioare ale clădirii, spațiul a devenit galeria de artă pe care o știm azi, una dintre cele mai vechi din lume deschise publicului. Colecția reunește opere de Botticelli (Nașterea lui Venus, Primavera), Leonardo, Rafael, Tițian și Caravaggio, adunate de-a lungul secolelor de familia Medici și lăsate orașului prin testamentul din 1737 al ultimei moștenitoare, Anna Maria Luisa de' Medici, cu condiția expresă ca ele să nu părăsească niciodată Florența. Deasupra galeriei trece și Coridorul Vasarian, un pasaj secret construit tot de Vasari, care lega Palazzo Vecchio de Palazzo Pitti peste Ponte Vecchio, folosit de familia Medici ca să se deplaseze prin oraș fără să se amestece cu populația.