Pescara, Italia

Corso Umberto s-a format ca axă principală a orașului în secolul XIX, odată cu sosirea liniei ferate adriatice în 1863, care a impus o nouă direcție de dezvoltare urbană — strada leagă azi zona gării de front la mare, traversând centrul. Majoritatea clădirilor de pe el datează totuși din secolul XX, construite în perioada în care Pescara își căpăta identitatea de stațiune elegantă, cu multe fațade în stil Liberty (Art Nouveau italian), inspirate de curentul artistic parizian de la finalul secolului XIX, adaptat aici la scara unui oraș de coastă de mărime medie. Palazzo Imperato, ridicat în 1926 la intersecția dintre Corso Umberto I și Corso Vittorio Emanuele II, cu fațada lui de linii sinuoase și motive florale, rămâne unul dintre exemplele cele mai vizibile ale acestui stil, marcând practic intrarea în axa principală a orașului. Traseul complet, numit local "passeggiata Liberty", continuă spre cartierul Pineta, printre vile de epocă mai puțin vizibile de pe strada principală, construite pe un fost teren mlăștinos secat la începutul secolului XX de inginerul Antonino Liberi.

Pescara e, spre deosebire de multe orașe italiene mai vechi, un oraș construit practic din nou după al Doilea Război Mondial, când bombardamentele au distrus mare parte din centrul istoric — asta a lăsat loc unei planificări urbane mai deschise, cu un front la mare lung, de nisip fin, rar pe coasta adriatică din centrul Italiei. Orașul s-a dezvoltat ca stațiune balneară de la finalul secolului XIX, în perioada în care scriitorul Gabriele D'Annunzio, născut chiar aici, transforma coasta pescareză într-un loc de întâlnire pentru burghezia și artiștii epocii ("Belle Époque" adriatică). Plaja se întinde pe kilometri buni, cu nisip continuu, ceea ce e neobișnuit pentru coasta italiană, unde plajele stâncoase sau scurte sunt mai frecvente — asta a făcut din Pescara una dintre destinațiile de familie preferate din Abruzzo. Chiar în spatele plajei, Riserva Naturale Pineta Dannunziana păstrează o fâșie de pădure de pini plantată tot în perioada Belle Époque, o pauză verde neobișnuită de-a lungul unui front urban altfel dens construit.

Podul, cu cei 466 de metri lungime totală și o deschidere suspendată de 172 de metri, e cel mai mare pod ciclo-pedonal din Italia și unul dintre cele mai mari din Europa. Ideea a pornit de la sculptorul Francesco Paolo Michetti și inginerul Giovanni del Proposto, proiectul preliminar a fost desenat de arhitectul sud-tirolez Walter Pichler, iar varianta executivă finală a fost dezvoltată de inginerul Mario de Miranda. Lucrările au început pe 5 martie 2008 și s-au terminat pe 12 octombrie 2009, cu un cost de 7,5 milioane de euro — construit efectiv în doar 19 luni, deschis publicului pe 8 decembrie 2009. Rolul lui principal e să conecteze cele două maluri ale râului Pescara, care despărțea altfel plaja de nord de cea de sud, și să completeze un segment lipsă din pista cicloturistică Adriatica, care leagă azi coasta din Ravenna până la Santa Maria di Leuca, în extremitatea sudică a Pugliei. Structura are două rampe separate care se unesc într-un singur pod suspendat susținut de tiranți înclinați — o pistă de bicicletă de trei metri și un traseu pietonal de patru metri, gândite să funcționeze simultan fără să se blocheze reciproc.