Pescara, Italia

Un palat Art Deco din 1938, la origine cinema și sală de dans, azi centru cultural. Găzduiește expoziții, spectacole, artă contemporană — practic inima scenei artistice a orașului, ambalată într-o clădire care merită văzută și goală. Liniile ei curate și structura circulară sunt exact genul de arhitectură pe care Pescara o face mai bine decât se laudă.

Aici s-a născut, în 1863, Gabriele d'Annunzio — poet, dandy, aviator, propagandist, cel mai teatral personaj pe care l-a produs Italia modernă. Casa e azi muzeu, cu camere păstrate în stilul epocii, exact acolo unde a început totul. Nu e mare și nu-ți ia ziua, dar dacă vrei să înțelegi de ce jumătate din oraș îi poartă numele, de aici pornești.

Corso Umberto s-a format ca ax principal în secolul XIX, odată cu linia ferată adriatică din 1863, care a dat orașului o nouă direcție de dezvoltare — azi strada leagă zona gării de faleză, tăind centrul în două. Clădirile de pe ea sunt însă în cea mai mare parte din secolul XX, ridicate când Pescara își construia identitatea de stațiune elegantă, cu multe fațade în stil Liberty — Art Nouveau-ul italian, împrumutat din curentul parizian de la finalul secolului XIX și adus la scara unui oraș de coastă de mărime medie. Palazzo Imperato, ridicat în 1926 la colțul dintre Corso Umberto I și Corso Vittorio Emanuele II, cu liniile lui unduite și motivele florale, rămâne exemplul cel mai vizibil al stilului și marchează practic intrarea în axa principală. Traseul întreg, numit local passeggiata Liberty, continuă spre cartierul Pineta, printre vile de epocă pe care nu le vezi de pe strada mare, construite pe un fost teren mlăștinos secat la începutul secolului XX de inginerul Antonino Liberi.

Piața civică principală a orașului și cea mai sinceră lecție despre ce e Pescara: reconstrucție. Catedrala San Cetteo de aici a fost ridicată din nou între 1952 și 1965, iar tot ce e în jur e modern, postbelic, fără pretenția de vechime. Nu cauți frumusețe de carte poștală — cauți un oraș care s-a refăcut după ce a fost distrus și n-are complexe.

Pescara n-are centrul istoric la care te aștepți în Italia, fiindcă bombardamentele din al Doilea Război Mondial l-au ras aproape complet — orașul e practic reconstruit de la zero. Paradoxul e că asta a lăsat loc: o planificare mai deschisă și un front la mare lung, de nisip fin, o raritate pe coasta adriatică din centrul Italiei. Stațiunea s-a născut la finalul secolului XIX, pe vremea când D'Annunzio, localnic get-beget, transforma coasta Pescarei în locul de întâlnire al burgheziei și al artiștilor — Belle Époque-ul adriatic. Plaja ține kilometri buni, nisip continuu, ceea ce pe coasta italiană, plină de plaje scurte și stâncoase, e aproape un miracol — de-aia e una dintre destinațiile de familie preferate din Abruzzo. Chiar în spatele ei, Riserva Naturale Pineta Dannunziana păstrează o fâșie de pădure de pini plantată tot în Belle Époque, o pauză verde neașteptată într-un front urban altfel betonat cap-coadă.

Cifrele: 466 de metri lungime totală, o deschidere suspendată de 172 de metri, cel mai mare pod pietonal și pentru biciclete din Italia și unul dintre cele mai mari din Europa. Ideea a pornit de la sculptorul Francesco Paolo Michetti și inginerul Giovanni del Proposto, proiectul preliminar l-a desenat arhitectul sud-tirolez Walter Pichler, iar varianta executivă finală a dezvoltat-o inginerul Mario de Miranda. Lucrările au început pe 5 martie 2008 și s-au terminat pe 12 octombrie 2009, cu un cost de 7,5 milioane de euro — ridicat în doar 19 luni și deschis publicului pe 8 decembrie 2009. Rolul lui e simplu: leagă cele două maluri ale râului Pescara, care despărțea plaja de nord de cea de sud, și completează segmentul lipsă din pista Adriatica, care azi merge de la Ravenna până la Santa Maria di Leuca, în vârful sudic al Pugliei. Două rampe separate se unesc într-un singur pod suspendat pe tiranți înclinați — o pistă de bicicletă de trei metri și un traseu pietonal de patru, gândite să funcționeze în același timp fără să se blocheze reciproc.